Drumetii in Romania

Povesti din Maroc. Ziua 2- Prima zi de ascensiune

La 7.00, mi se pare ca e si potrivita ora, dar imi si doresc sa ies afara, la aer,
caci e inca noapte si mi-e sete sa privesc cerul instelat. Cerul – marea harta a
familiaritatii, in toate colturile lumii: carul mare, carul mic, Steaua Nordului, aceleasi
peste tot, puteam lesne sa fiu si pe Ceahlau…


La 8.00, avem mic dejun, cu ceai negru, cafea turceasca, lapte, miere, unt cu
rozmarin, dulceata de smochine, omleta, ochiuri cu mirodenii, branzeturi. Mancam
cu totii de toate, suntem galagiosi, ne dorim o cafea mai tare, o aghezmuim cu lapte
si miere, comentam despre ce ni se pare inedit, nu zabovim insa, caci avem
program foarte strict, avem un munte de urcat.


La 9.00, ne este prezentat Ismail, asistentul lui Rachid pe munte (ca si pe alte
varfuri inalte, este obligatoriu sa avem ghizi de munte atestati), facem poza de
“before” si ne pornim: traseul incepe fix din spatele riadului, printr-o livada de nuci,
printre ramurele carora soarele ne cauta cu dinadinsul.


Trecem prin ultimele doua sate, inainte de golul alpin, cele mai inalte din
Maroc de altfel, aflate la peste 2000 de metri altitudine. Stradutele sunt inguste, in
rampa, praf si pietris, facandu-si loc printre case simple. Imediat pe dreapta, un
magazin de covoare, amenajat in locuinta si atelierul berberului mestesugar:
colorate, vesele, ca niste fiinte libere si fericite, in casa muntilor si cerului, se
leagana in soare.

Da, avem o zi glorioasa pentru urcus. Ne minunam si facem poze
constructiilor pornite din albia paraiasului din vale si ridicate direct in stanca pana
sus, pe unde calcam cu boncancii nostri cararea. Ne imaginam privelistea pe care o
au satenii acestia din patul lor – peretele de munte si stanca de vis-à-vis, nice!
Cuprindem cu o ultima privire maretia in care locuiesc oamenii acestia, de
care nimeni nu vorbeste vreodata, dupa care ne asezam bine de tot drumului de
urcus.


Pietris, lespezi, stanci. Mers constant, atentie la fiecare pas, efort dozat, abc-ul
trackerului gospodar. Ca pe nici un alt munte pana acum, la fiecare aproape 500 m
pe altitudine (si aproximativ 2 ore de mers), avem cate un punct de aprovizionare:
apa, suc de portocale din cele mai dulci de pe Pamant (“Si ai vazut ce naspa arata?
Sunt mici, prafuite, decolorate, zici ca-s ultimele cazaturi de la Obor, imi zice
Emma), suveniruri. Vanzatorul ambulant are un adapost de lut, un pat turnat dintruna
cu adapostul, asternut cu o patura (da, groasa), un petec de curat pentru blidul
in care mananca si o vatra pentru foc.


La primul “pit stop”, nu-mi trebuie nimic, dar intunericul incaperii cu
suveniruri ma atrage magnetic. Imi plimb privirea pe peretele cu siraguri mai lungi
sau mai scurte si vad palma Fatimei a mea. Mi-o doream de vreo luna jumate, de
cand incropisem un cadou pentru ceremonia de circumcizie a baietilor unui prieten
musulman. Iaca-t-o, unde ma astepta, pe un snur de pietre negre si imbinari
decorate din argint, in muntii Atlas.

Un filigran complex, dar intr-un asamblu
remarcabil prin simplitate. Ismail negociaza pentru mine. Intai imi spune ca trebuie
sa scot numai 500 de euro. Pare ca zambeste, dar ma astept la orice.

Eh, zic, nu am 500 de euro “pe mine” acum, lasa.

Just kiddin’,

iar dupa mai multe schimburi de cuvinte cu batranul negustor,
imi spune cu sinceritate sa nu dau mai mult de …


Nu mai stiu, nu mai stiu deloc cat mi-a cerut, sigur o suma mai mult decat
rezonabila pentru un asemenea souvenir. Pe care l-am purtat ever since, in orice
imprejurare, il port si acum, in timp ce scriu…Se spune ca palma Fatimei te apara de
rau, eu ma gandesc ca ma apara de orice nu este al meu de trait, fie bine, fie rau.
Cat asteptam sa plateasca fiecare, sa traga ultimele fumuri de tigara (eu cu Liviu)
si sa isi adune rucsacii, il intreb pe Ismail daca iubeste muntele:

Te vad ca iti este foarte usor urcusul, probabil l-ai facut de zeci de ori.

Rachid imi spusese ca, in sezon, urca si de doua ori pe saptamana varful; acum e
mai greu, COVID-ul i-a lovit puternic.

Pare ca te franam cumplit cu ritmul nostru, fata de puterile tale, dar…Do you
love the mountain?

Frankly? ma intreaba el, cu ochii lui ca noaptea. Zambeste, intorcandu-si
privirea. No.

Te inteleg, Ismail, ca orice lucru facut peste masura…Dar pot sa am o
rugaminte la tine? Si ma uit si eu direct in sufletul lui. Azi si maine, pentru
mine, te rog sa iubesti muntele asta ca pentru prima data in viata ta. Ii
zambesc din toata inima. Imi intoarce si zambetul, si inima.

I promise!


Plecam mai departe, in acelasi ritm.
Facem poze de grup cu bannerul de la intrarea oficiala in Parcul National
Toubkhal si instituim, cu aceasta ocazie, motto-ul tuturor zambetelor din restul
fotografiilor acestei aventuri: Tzaaatzeee!


Desi e tot mai putina vegetatie, traseul devine tot mai frumos. Versantii se
apropie de noi si ne inchid departarile, par tot mai inalti si maiestuosi, ne intalnim in
repetate randuri cu mici caravane de catari, “port-bagajele” noastre catre culmi,
candva insotitorii pustnicilor, acum – mai mult sau mai putin obligatorii, din ratiuni
economice, pe care, pentru acesti oameni si aceste locuri, le asum cu bucurie.

Suntem anuntati ca urmatoarea oprire este la altarul Sidi Chamarouch, instanta
suprema in materie de vraji, karme neintelese si implinirea iubirii, vindecand practic
“all the bad spirits”. Ajungi aici numai daca ai parcurs toate treptele ierarhice, ce se
regasesc in credintele localnicilor. Si adevarat este ca numai urcusul, de toate
naturile, te califica sa poti cuprinde frumusetea acestui spatiu de reculegere,
purificare si ajutor.


Altarul sade in fundul unei vai, inundata de lumina si udata de un parau rece ca
gheata, stralucitor in jocul soarelui si spectaculos curgator in cascade de felurite
marimi, peste pietrele pravalite de pe munte. Mici curcubee se formeaza la tot
pasul si razele puternice ale soarelui ies in fiecare poza, fara scapare.


O stanca rotunda ca un iglu, mare si varuita in alb il ascunde, pare singura stanca
alba din lume, in acest peisaj de capat de Pamant. Interiorul nu este accesibil la
momentul la care ajungem noi, dar intelegem ca este pictat de jur imprejur. Ca prin
vis, imi ramane in minte pata mare si alba, sperand sa ma rog acolo la intoarcere.
De secole, musulmani si nu numai, din Maroc si de aiurea, isi regasesc aici fiinta
proprie si pacea ei. Abia intoarsa acasa am realizat ca atingerea Sidi Chamarouch ma
ajuns si pe mine…


Continuam ascensiunea, parca ceva mai putin grupati, soarele e mai puternic,
oboseala incepe sa vorbeasca. Tot drumul e de rezistenta, traseul nu ridica
dificultati, insa pariul e cu terenul accidentat (desi cararea e clara si buna, strajuita
de pietroaie mari, cat pentru marcaj, cat pentru siguranta), cu soarele marocan, cu
raul de altitudine si cu tine insuti. Rucsacul nu il mai simt, oricum.


Drumul ne duce intr-un nou defileu, versantii si crestele sunt tot mai
spectaculoase, ii dam inainte, cu ochii tot la inaltimi si la cer, fotografiind pe
nesaturate, doar – doar om captura frumusetea intr-o imagine. Povestim, pe
bisericute, despre intamplari din alte calatorii, cum si ce simtim acum, despre
nerabdarea varfului sau despre foamea din vintre.


Ce bine ca exista, totusi, mancare pe lume si ce bine ca exista chiar si in creierii
muntilor! Pranzul il luam tarziu, dupa ce vom fi parcurs vreo trei sferturi din traseul
de azi, ca nu cumva sa ne lenevim prea tare. Rachid toarna ceaiul fierbinte cu bolta,
iar pe masa joasa, din incaperea ingusta si lunga din lut, incepem sa asezam singuri
servetele si tacamuri.


Mancarurile se astern dinainte-ne: platouri cu peste, porumb, ceapa, ardei, naut,
rosii, branzeturi, cuscus cu turmeric, tagin in sos care fierbe inca. Gel dezinfectant la
toata lumea rapid si incepem sa infulecam cu mana, pasand continuu de la unii la
altii, de toate. Parca – parca lipseste bautura, dar lasa acuma, ca si ceaiul e bun,
zicem ca era whisky, ce?


Ar fi bine ca dupa masa sa nu cumva sa cedam inspitei de a ne intinde pe
paturile, tot inguste si lungi, lipite de perete opus mesei, nu de alta, dar acolo
ramanem.


Inca o tigara, inca o toaleta si hai la drum, un pic mai avem!


Parca as vrea, parca nu as vrea sa ajung la refugiu, as vrea sa dureze o vesnicie
acest traseu, care se parcurge singur, pe sine, de fapt, da, chiar pe mine, hm, parca
traseul ma parcurge pe mine, nu eu pe el. Incercand sa prind in poze stancile griinchis-
negre, care taie cu varfurile si crestele lor cerul si respiratia mea, raman in
urma. Ismail ma pazeste, sta mereu ultimul, nu ma lasa, oricat il imping eu sa se
duca inainte. Ma gandesc ca oi fi asa caraghioasa pentru el, cu opritul, cu pozatul,
cu foitul rucsacului, cand scot, cand bag diverse lucruri in el, haine, apa,
dezinfectant, strugurel, in timp ce mut betele dintr-o mana in alta…El – cu mainile
in buzunar si o povara dubla decat a mea in spate, ca o cocoasa de camila, e calm,
mesteca guma si imi repeta de fiecare data sa stau linistita, sa pozez cat vreau, apoi
zambeste larg.


Vegetatia a ramas putina de tot, ceva tufe de scaieti, pe care catarii le gasesc
delicioase, smocuri de iarba inalta, cand verde, cand galbena (asta e iarba de aur
din basmele cu Fat Frumos!) si in rest – piatra.


Il ajung din urma pe Liviu, facem schimb de poante si de rasete. Apoi, deschid eu
prima subiectul asta cu traseul care ma parcurge pe mine. Ca eu, azi, nu am simtit
nici picioarele, nici talpile, care si-au vazut singurele de treaba; bocancii si betele au
facut si ele echipa, capul a durut, dar l-am rugat sa isi vada discret si fara sa ne
deranjeze, pe noi astia restul, de productia globulelor rosii, asa incat am fost toata
ziua doar o inima vesela, la plimbare printre versanti stancosi, in aceasta zi cu
vreme perfecta pentru ascensiune la inaltimi, in care timpul este tot al meu, doar
pentru asta!


Liviu este perfect de acord, asa i se intampla si lui aievea.
Asemanam trairea celei din timpul unei alergari, cand ai trecut “de zid” si simti
ca poti alerga oricat de aici inainte.


Nu gatam bine vorba, ca se si zareste cladirea masiva si trainica de piatra,
ridicata de francezi in anii 1930, dupa prima escaladare a muntelui, care a avut loc
în 1923 și a fost realizată de francezii Marquis de Segonzac, V. Berger și H. Dolbeau.
Aflat la 3200 m alt., refugiul este administrat si astazi de catre French Alpine Club of
Casablanca.


In fata, platou cat vezi cu ochii pentru corturi. Inautru – incaperi generoase,
spatioase si practic impartite sa serveasca adapostirii en gross.


Este in jur de 17.30 si suntem veseli si multumiti, cu totii, care mai de care
marturisim ca nu simtim oboseala, dar oameni suntem si epuizarea ne pandeste.
Basca – la noapte avem un varf de cucerit. Asa ca imi impun un pic de mobilizare,
inainte sa ma abandonez burtii si somnului.


Ne alegem fiecare cate un loc in dormitorul comun, de aproximativ 30 de
persoane, ne spalam cu apa rece, “pe bucatele” si facem haz de necaz, ne
schimbam cu haine curate si mancam cu bucurie de copii clatite pufoase si galbene
cu dulceata de fragi, crema de linte si cus-cus cu turmeric, sosuri de legume si tagin,
toate condimentate. Masa e calda, noi euforici si, ca unii ce am impartit asa un
drum azi, ne apropiem mai mult unii de altii, si la propriu, si la figurat, coeziunea
grupului e aproape materie: mancam din aceleasi farfurii, ne oferim cu mana din
toate bucatele, ne spunem bancuri si lucruri verde-n fata, fara menajamente si
radem de toate defectele noastre. Cuvintele lui Gibran “Despre prietenie” vin cu noi
la masa: “Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorinţele, toate aşteptările
se nasc în tăcere (in vreme ce urcam muntele) şi se împart într-o bucurie mută”. Nu
o fi muta, dar e bucurie all right!


Ma desprind cu luciditate de pe bancheta, cu gandul de a ma retrage la somn.
Cand sa urc in dormitor, in holul mare de la parter, vad ca a inceput rugaciunea de
seara. Ma intorc in sala de mese, care miroase a de toate, ma duc cu binisorul la
Rachid si il rog frumos sa imi spuna daca pot sau daca poate el ruga pe cineva sa ma
lase sa stau si eu acolo, la rugaciune, intr-un colt.


E mai simplu decat am crezut si ma duce el de mana in coltul in care pot sta
fara grija, dar in liniste deplina.


Sunt vreo opt – zece barbati, pe doua randuri orizontale, cu un reprezentant
in frunte, care rosteste cadentat cateva cuvinte, putine de tot, la interval de
aproximativ cinci secunde; doua sunt cel mai usor de inteles: Allah Akbar, adica
Dumnezeu e Atotputernic, Atotgrozav zic eu. Stau toti in genunchi, cu sezutul lasat
pe talpi.


Sunt in spatele ambelor siruri si pot sa ii observ lesne. Ma uit la ei cu drag, caci
sunt oameni simpli, cei mai umili din refugiul, porteri saraci, care-si stiu locul si
lungul nasului, impovarati, dar daruiti. Sunt foarte curati pe talpi, cu totii, unii au
covorasul de rugaciune la ei, altii nu, unii au echipament de munte, altii nu, care un
hanorac, care un flees imprimat cu Toubkhal Guide, care cate un turban colorat si
asta-i tot e de capul lui. Din cand in cand rostirea lui Allah Akbar e mai puternica si
insotita de cate o metanie, cu fruntea la pamant. Acolo muezinul asteapta, mai
multisor un pic si atunci se mai slobozeste cate un oftat adanc.


Inchid ochii si realizez ca sunt “in the place to be”: am stabilit deja ca mintea
s-a golit, dar inima se incinge tot mai tare si e cinstita sa se poata ruga, in adancul
muntilor Atlas si a noptii acesteia unice, alaturi de musulmani simpli, pentru pacea
lumii.


Durerea de cap, ca un cerc de fier strangandu-ma, a trecut, asa cum l-am
rugat, ma aclimatizez…Ne culcam cu totii cat mai repede, caci la 3.00 ne trezim, la
4.00 plecam spre varf, pe care preconizam sa il atingem in jurul orei 10.00.
Dupa nelipsitele ironii, poante, rasete inabusite, soapte si foieli, sacul de
dormit incepe sa ma incalzeasca, usor-usor dormitorul amuteste, afara e noapte
demult…