Drumetii in Romania
Drumetii in Romania

Jurnal din Olimp – Ziua 1

Jurnal din Olimp – Ziua 1 – Un drum care părea banal, s-a transformat într-unul cu peripeţii

„Iniţial, când am început acest jurnal, mă gândeam ce-aş putea scrie din prima zi, una în care suntem pe drum, nu avem mare lucru de făcut. Dar sunt nişte „ai grijă ce gândeşti“ şi „ai grijă ce-ţi doreşti“… Şi am constat că unii „zei“ ori nu erau acasă, ori nu voiau să ne primească, pentru că încă de la primele ore, în drumul spre Olimp, ne-am cam confruntat cu ceva piedici.

Pentru că ştiam că urmează un drum lung, în care străbatem Bulgaria de la nord la sud și o mare parte din Grecia, până la Litochoro, orăşelul de la poalele muntelui Olimp, trezirea a fost «în creierii» nopţii. La 03.30, eram deja în microbuz, în drum spre Bucureşti, de unde urma să preluăm turiştii. La ora 05.00, parchez maşina într-o benzinărie, pe care ne-o stabilisem ca punct de întâlnire. Mai adormiţi, mai cu voie-bună, pornim la drum, fericit că am prins o oră la care în Bucureşti se poate circula. 

La 06.00 trecem podul spre Bulgaria și ne aşezăm la coada pentru  vamă. Adun buletinele, scot și talonul microbuzului pe care-l închiriasem pentru tură și… «îmi pică faţa». Numărul mașinii nu corespunde cu cel de pe talon. Îl sun pe proprietar şi îi dau vestea. Atunci îşi dă seama că talonul fusese încurcat de persoana căreia îi închiriase anterior microbuzul. Un fel de «Scrisoarea pierdută»…

Întorc pe contrasens și, spre stupoarea pasagerilor mei, dar si a celor care veneau spre vama bulgărească, reușesc să ies și ajung la punctul nostru de frontieră. Aici, şoc! Vameşii îmi  cer şi talonul, le explic situaţia și nu înțelegeau cum am trecut prin Bulgaria. Le explic că nu am trecut, că am fost doar între ţări. Încep verificările.

Plecăm din vamă și ne dăm seama că, acum, lipsește un buletin… Văd în spatele nostru un Duster cu girofar care gonește spre noi. Iată și buletinul lipsă. Vameşilor li s-a făcut «milă» de noi, aşa că nu ne-au mai pus pe drumuri, ci ne-au adus ei cartea de identitatea.

Ne tragem sufletul, mergem la prima benzinărie şi ne punem pe aşteptare. Aproape de ora 08.00 aflu că proprietarul microbuzului a recuperat talonul bun şi este în drum spre noi. Doar că avem de stat, pentru că, între timp, Bucureştiul se aglomerase. Pe la 10.30 ne «îmbarcăm» şi la drum cu noi! De data aceasta, cu actele în regulă! 

Trecem prin Bulgaria, prin satele şi oraşele extrem de sărăcăcioase, cu amintirea regimului comunist păstrată de scheletul caselor şi altor construcţii abandonate de multă vreme… Satele, ca multe de pe la noi, duc lipsa localnicilor. Mulţi au plecat spre alte locuri în căutarea unui trai mai bun. Drumurile ne oferă un soi de luptă între vechi şi nou, între frumos şi hidos. Pe cât de frumoase sunt lanurile imense de lavandă sau terenurile cu diverse culturi, pe atât de «horror» par perdelele forestiere, netoaletate, cu crengi şi copaci uscaţi care se împletesc cu vegetaţia în care mai există viaţă.  

Pe la 16.30 am ajuns la trecerea frontierei în Grecia. Iar, din calculele noastre, pe la 22.00 ar fi trebuit să ajungem şi la Refugiul A „Spilios Agapitos”, situat la o înălţime de 2100 metri. Am anunţat, pentru că altfel riscam să dormim sub cerul liber.

După aproape 16 ore de condus, cu pauza în care am aşteptat recuperarea talonului şi altele mici, pe traseu, am ajuns la Prionia. De la Litochoro şi până la Prionia (1100), drumul este unul cu serpetine, spectaculos, dar nu când eşti în întârziere…

De aici, cu rucsacii în spate, pe la 19.30 am început urcarea către Refugiul A.

Se urcă, în prima fază, pe traseu amenajat cu scări și balustrade, prin pădure de foioase, apoi de pin. Traseul seamănă mult cu Jepii Mici din Bușteni, chiar și la diferenta de nivel. La refugiul de la 2100 m am ajuns pe la 23.00. Noroc cu unul dintre băieţii din grupul nostru care a fost ceva mai sprinten şi a urcat la timp pentru a lua camera în primire.

Turiştii au mers bine, deşi, spre final, când deja se lăsase întunericul şi ne foloseam de frontale pentru a înainta, oboseala acumulată începuse să îngreuneze pasul. 

Camera este de 12 persoane, iar grupul nostru este de nouă, aşa că avem spaţiu. Aici, ne-au întâmpinat liniştea şi bezna. Noroc că am reuşit să mâncăm ceva într-un peco. Din experienţa anterioară, ştiam că la ora 21.00 este luată ultima comandă, iar la 22.00 se închide tot.

Deşi simţeam nevoia de un duş după lungul drum, apa rece nu prea ne face cu ochiu’. Ne rezolvăm şi partea de igienă care, cum putem şi ne băgăm la somn, pentru că mâine ne aşteaptă o zi lungă: cu vreo 800 de metri pe urcare, o parte destul de tehnică, iar alţi aproape 2000 m îi avem de coborât.

În drumul nostru, ne-am tot aruncat ochii #sprevarf şi se văd petice de zăpadă.

Chiar și până la prima noastră cazare am depășit un astfel de pasaj cu zăpadă.

Ne băgăm la somn, cu gândul şi ochii #sprevarf!“