Drumetii in Romania

Ziua 6. Inapoi…

Ma trezesc in chemarile celor din tabara si in clatinarea lui Liviu:

Hai, tre sa mergem, buna diminieata!

Din nou senzatia de ireal: ce e cu corturile astea? unde sunt? e inca noapte, cat e ceasul? A, ceasul, noi aici, pe dune, nu l-am mai pus sa sune… Am fost de acord sa ne trezim foarte devreme, pentru rasarit. Suntem chemati sa ne strangem bagajele, sa incalecam camilele si sa o pornim spre civilizatie, rasaritul il vom admira de pe dunele mai inalte de pe drum. E rece, ma grabesc incet (quo vadis?), sa nu uit ceva, sa eficietizez impachetatul, ma gandesc daca o sa pot strange sacul de dormit cum trebuie, pentru ca tremur, nu stiu daca de frig sau de emotie, probabil de-amandoua. Desi tabara forfota, toate sunt incremenite, intr-o aura alba rece. In timp ce-mi strang lucrurile, ochi deai mei nevazuti mangaie fiecare detaliu din jur: nisipul aproape rosu, corturile, covoarele persane, darbouka culcate langa vatra, mesele si scaunele goale,
felinarele stinse… Trezitul devreme si faptul ca “am de lucru” (tricoul cu Sahara, esarfa pentru vant, sacul si rucsacul, apa la indemana), ma tin departe de bocit, insa fac totul cu mainile altcuiva, caci eu sunt inca in bratele Saharei, o rog sa faca cumva sa ne retina pe toti, daca numai in felul asta mai pot ramane. Privesc prin perdeaua de pini, catre camile. Luna inca nu a apus, e clara si placut obosita, la capatul acestei nopti.
In nimbul de lumina care precede rasaritul, vedem bine si ne recunoastem fiecare camila. Unele se lasa usor incalecate si se ridica, altele mai fac nazuri.

Cand ne gasim toti 13 pe cate patru picioare, ne punem in miscare. Privesc mult in jos, catre nisip, urmaresc cum se adanceste fiecare copita in nisipul acesta, ca in nici un alt sol, ca in nici o alta textura de pe lume, evident… Imi amintesc franturi ale serii dinainte, cu o placere nebuna, inchid ochii, vrand sa le pastrez, vrand sa ma inchid cu ele in propriul suflet. As vrea ca drumul asta sa nu se mai termine niciodata. Sa ma legene Letitia la nesfarsit, pana adorm si cad in visul cel mai adanc, in care sunt tot aici.

Vad totul mai clar azi, dungile desenate pe dune, multe, paralele si sinuoase, urmand miscarea vantului care le-a atins. …Dedesubt – sare, carbune, cupru, uraniu, mangan, wolfram, plumb, titan, zinc… Dar cea mai mare bogatie, s-ar putea intr-un viitor mult mai apropiat si nu numai aici, ramane….apa. Imi vine in minte lavoarul de marmura verde si apa “curenta” in Sahara.

Se pare ca cea mai mare resursa de paleo-apa (stransa din paleozoic) din lume este, paradoxal, fix dedesubtul nostru, iar Rachid ne confirma ca panza freatica nu este la mare adancime (incepand cu 10-15 m, pana la 200 m), insa apa nu este tocmai in regula. In bazinele acvifere, apa se poate amesteca cu apa sarata, pe teritoriile din preajma oceanului sau poate fi in mod exagerat de radioactive (o simtisem si noi cam dura, cam sticloasa, alunecand pe piele). Totusi, Libia a realizat, pe portiunea ei de Sahara, un proiect colosal: 1.300 de puturi de mare adancime strapung nisipurile Saharei libiene, extragand zilnic aproape sase milioane jumate de metri cubi de apa. O conducta de patru metri diametru şi lunga de 4.000 kilometri, cea mai mare conducta de apa dulce din lume, transporta pretioasa resursa spre oraşele libiene din nord.

Cred ca Andreea e cea care a sesizat ca e timpul sa ne oprim, rasare soarele. …Imi amintesc, ca din alta viata, de frica ei de aseara, frica de a calari camila, desi se descurcase de minune cu catarul en descendand l’Atlas. Imi amintesc ca eu, in spatele ei fiind in rand, ii povesteam de voluptatea pe care o poate simti daca preda
complet controlul, incurajand-o sa aiba incredere in animalul acesta nascut si trait in nisip, ca e cel mai in masura sa o poarte sigur si frumos in lumea aceasta a lui, urcand si coborand de pe dune; iar Petrica, din fata, o tinea de mana, incomod pentru el, insa cu toata siguranta pentru Andreea, care, in noaptea aceea, si-a
ingropat angoasa in nisipul Saharei. Facem ceva manevre, sa pozitionam camilele la baza celei mai inalte dune din apropiere.

Descalecam si ne grabim sa o urcam pe jos, insa – ha! e asa o pacaleala, o alta iluzie a pamantului asta, nu poti nici un repede-nimic, stai asa, intr-un fel era pe langa camila, in plan, in tabara, altfel cand te incontrezi cu duna: piciorul se adanceste ireal de mult, cu cat il infigi mai tare, numai daca nu te lasi cu toata greutatea si nici intr-un caz cu toata viteza, asadar cu toata forta (un pic de fizica, adica un fel de filozofie a naturii), numai cand asezi in mod constient usor piciorul si te inalti un pic de la pamant, abia atunci reusesti sa deranjezi doar straturile superficiale de nisip, care iti permit sa inaintezi, nu si pe cele nevazute, care, odata
miscate, te trag la adanc…

Nisipul e galben-inchis spre caramiziu, iar in vastitatea desertului – aproape rosu si ilustreaza cel mai bine (sic! Care altul avea sa o faca?) sintagma “fire de nisip”: cand il iau in caus si il cern printre degete, absolut nimic nu imi ramane pe mana, caci fiecare granula este ca o piatra de sine statatoare, in miniatura, formand, “fir cu fir”, cel mai mare desert uscat din lume, intr-o libertate totala fata de intreg. Pe muchia dunei, in care am senzatia ca o sa ma tai, atat de bine a ascutit-o vantul, primesc tot ce are orizontul sa imi dea: soarele, lumina si caldura lui.
“Asta o fi baia de soare”, imi zic; e galben peste tot si o energie formidabila ne hraneste intr-un mod pe cat de evident, pe atat de subtil. Raman la incarcat o vreme si e la fel de bogat totul si cu ochii inchisi, si cu ei larg deschisi…Noua milioane de kilometri patrati de desert…! O retea de panouri solare, instalate aici, ar putea acoperi lejer intregul consum de energie al Europei…

Cum se incalzeste tot mai tare totul in jur, cum ne adancim in nisip si tot ne schimbam pozitia ca sa nu… Ne retragem pe rand si molipsitor catre camile si mai trecem o data prin emotia incalecatului si acceptatului (iaca, ce grea e rana respingerii, pana si de la o camila, care nu vrea sa se ridice, la o adica) si ne reluam traseul spre apus. In dune, urmele copitelor par ca raman ca in piatra, pentru totodeauna. Facem poze, suntem maestri deja la poze din mers (pe catar, pe camila), caci, cu soarele in spate, desenam niste umbre de toata frumusetea, iar cadrele prind intregul sir, oglindit peste Sahara.

Ce mai cantam aseara pe aici, de mama focului “Un camiloi/ Se legana/ Pe o panza de paianjan…”, “Dorule, mai, dorule”, ce ne mai impingea Cristi (“Hai, mai repede, ca vine ploaia!”), ce mai incuraja Lavinia la Roger (“Hai, Roger, hai, fa-i pe fraieri!”) si Liviu pe Negruta lui la cate o coborare de duna (“Bravo, Niegruta, iar ai
fost cea mai buna!”)…! Nu ne putem abtine nici azi si glumim pe seama Negrutei si a Cocutei lui Petrica,
careia el i-a schimbat azi dimineata numele in Ugly Kid Joe:

Chiar daca am cea mai urata camila, macar am stil!


Radem un card intreg, parca si camilele rad cu noi, am impartit atatea! Se zareste riadul, iar luna, dezvrajita de lumina zilei, apune peste zidurile lui. O melancolie cumplita vrea sa ma cuprinda, ca o umbra mare cat Sahara. Nu ma lupt cu ea, nu pot sa ma pun cu asa ceva, dar imi ocup corpul, desi fasie cu fasie mi se iau straturile de suflet, ca plasturii de pe rani: facem ultimele poze de grup in desert, mandri de tricourile noastre, ne luam ramas-bun de la camile, intoarcem spatele desertului, ca sa ne indreptam spre riad, spre bagaje, spre plecare.


In camera inalta si mare, care ne-a gazduit rucsacii, trag de timp si ma hotarasc sa fac cateva ture de piscina, arata atat de apetinsant si exotic. Chenarul ei ud, de piatra, straluceste in lumina soarelui diminetii, cateva vrabiute se balacesc pe el, flori colorate urca zidurile gradinii interioare, sezlonguri lungi asteapta, incalzite,
trupuri noi. In logiile din fata, o parte din grup se aseaza la cafea si mic dejun, in cele din drepta, o alta parte aduce si foieste bagaje. Ma scufund in apa, uit, spal, vindec, racoresc. Inot cu sete, vorba ceea, ca dupa desert, mai multe lungimi de bazin…Cat e de bine! Apa e racita frumusel dupa noaptea sahariana. Ies, ma bucur de caldura tot mai puternica de afara, de dus, de haine curate, de cafea, de un pic de mancare… Tot ce am parcurs in ultimele doua zile cu masina, avem azi de intors inapoi, si la propriu, si la figurat. Asa ca…da, exact:

Yala – yala! striga Rachid si ma conformez prima; restul, cu greu, cel mai greu in dimineata asta, toti. Singura in curtea imensa a riadului, incerc sa privesc spre desert. Nu pot. Nu pot sa imi iau ramas bun, mi-e cu neputinta. Un soi de disperare ar vrea sa imi suga energia, dar, invatata de asta-noapte, o confrunt: ma uit catre intinderea galbena, cu soarele galben deasupra si prefigurez, ca un ritual funebru, asa cum isi dau indienii foc si se lasa plutind pe Gange, imbratisarea Saharei, cu nisipul ei tot mai fierbinte topindu-mi corpu-ntreg, mistuind arsura disperarii in propria sa arsura si primindu-mi spiritul intr-al ei!

…Nu-mi amintesc deloc cum si cand am urcat in minibus, cum au fost primii kilometri dintre Merzouga si Ouarzazate, daca am vorbit sau am facut ceva, cred ca am fost amortita si, cu siguranta, complet absenta o vreme. Apoi, epuizata pesemne, stiu ca am adormit… M-am trezit cu tot Marocul la geam (cactusi, curmali, berberi, culori, basmale, muzica), in dreptul unei cafenele, unde ne-am revigorat nitel. Emma se apropie de
mine:

Intinde mana! si incepe sa imi prinda la incheietura…bratara impletita rosie,
de la magazinul de haine arabesti!

Dar e ta, Emma, nu, te rog, nu as putea sa o port…

Ba o s-o porti, pentru ca eu oricum o sa o pierd!


Imi dau lacrimile, caci are dreptate, in toate, dar mai ales pentru cat de usor se leapada de sine. Ca sa imi mute gandurile, imi spune ca a facut ordine in poze, incepe sa imi arate din ele si, tot aratandu-mi…:

Mi-e dor de tine, primesc mesaj de la Maroc. Hm…Ce frumos, nu ma asteptam…Nici o alta senzatie din lume nu egaleaza magulirea, asa ca raspund:

Sunt inca aici. Am avut 4 zile intense impreuna, putem sa mai traim inca 4, daca vrei.

Si vrea. Pranzul il luam in Taourirt Kasbah, la portile Saharei, pe langa zidurile vechi ale cetatii.

Taourirt Kasbah, un sit al patrimoniului mondial UNESCO, din Quarzazate, Maroc,

.Restaurantul are cactusi si curmali in curte, gardul napadit de flori cyclam, muzica pop a anilor ’90 in bucla, o terasa pe care o ocupam in intregime si…bere! In timp ce asteptam mancarea si savuram o mica (0.25l!) “bere-rece”, din vorba in vorba, punem la cale excursia ultimei zilei din calatoria noastra, neprogramata, intrucat Lufthansa ne-a facut-o cadou, anuland un zbor. Inspirati de Liviu, Andreea si Laura, care isi luasera trei zile in Essaouira la final si incurajati de Rachid, ii antamam pe loc minibusul pentru ziua cu pricina, pentru, asa cum spun les connoisseurs, pitorescul oras de la ocean. Mancam de toate, ne saturam si inca pe deasupra, de pofte. Cu burtile puse la cale, intindem inca 300 de km inaintea noastra. Drumul nu este fix acelasi, iar Atlasul o sa il traversam printr-o noua trecatoare. Peisajele, in parte, se aseamana. Inafara de oaze si de sate berbere, e si mult pustiu, cu turme de capre fara pastori in mijlocul lui, sunt multe constructii abandonate, copii murdari si maghernite insalubre. Inregistrez, insa, toate neajunsurile acestui pamant, ca pe defectele unui om: ce sens are sa mai vorbesti despre ele, dupa ce le-ai vazut? Cu defectele nu poti construi niciodata nimic. Da, le stii, iti amintesti sa tii balanta cum trebuie cand e cazul. Insa de trait si de ridicat lumi, numai cu
calitatile si cu inspiratia poti. Timpul nu trece tocmai usor, chiar daca ne luam cu toate stilurile de muzica, de
ajungem pana la rap marocan.

E numai 6.30, zice Cristi, acu’ juma de ora cand m-am uitat la ceas, era 6.25! Atlasul Inalt se infatiseaza in apus, cu versatii albiti si cu dare din lumina asfintitului pe creste. Ma uit la masivitatea lui, din zilele Facerii si imi amintesc cu cata dragoste l-am urcat! In cumpana muntilor, vantul bate strasnic, frigul rade de tricourile noastre, cafeaua ar incepe sa ne infierbante, pe Lavinia o agata un negostor cu fler (“Ai vazut, prin geam m-a mirosit, ai vazut?!”), insa “glasul constiintei”mimeaza din buze , fara sonor, de rusinea lui si a noastra, de dupa
portiera masinii:

Yala-yala!
Radem cu totii si ii intoarcem glasul in cor:

Yala-yala!
Cristi ne numara din nou, ca la fiecare urcare in bus, din calatoria asta si decreteaza obosit:

Suntem 15, dar lasa ca o sa ne treaca!

Din difuzor se aude Romica Puceanu, Ibrahim ia in fata un berber de pe drum, ne pornim tot in jos, “la Marrakesh birjar!”, facem glume si radem pe marginea versurilor, in cateva sute de metri berberul coboara, iar noi suntem convinsi ca numai Romica Puceanu l-a impins la asemenea gest, that’s it, I’m out of here!
Ibrahim o tine intins, si, in respectul si “dizrespectul” legii, reusim sa ajungem, la limita, pana in ora 9.00 seara, in Marrakesh.

Ne dam jos, pe noi si pe bagaje, in mijlocul unui vacarm, amestec de culori, viata de noapte, piata de noapte, muzica, veselie si mizerie. Ne tinem dupa Rachid, care parca face tot ce poate sa ne ratacim, la ora asta, cu oboseala in oase, printre stradute, inaintand cu viteza si, aparent, fara noima. Ne oprim pe cea mai ingusta dintre toate, de jur imprejur – numai ziduri. Usa din lemn masiv se deschide si …intram in rai, caci asta si inseamna riad, casa oamenilor bogati: in mijloc – apa albastra stravezie a unei piscine, pe fundul careia e
desenata Africa din mosaic negru. De jur imprejur, pe trei nivele, balcoane din care se intra in camere, cu ferestrele dand tot in aceasta incinta interioara, imbracata in pereti si perdele albe, draperii si perne rosii, brocata cu lambriuri si stucaturi la usi si la ferestre, cu balustrade din fier forjat negre si cu scari ascunse de acces, ca sa pastreze taina.


Privind in sus, cerul e liber, iar racoarea noptii si luna plina intra nestigherite, scalda tot riadul si ne alunga oboseala. In camera, paturi generoase, cu cearsafuri albe, perne mari si bai imbracate in marmura si mozaic. Ma racoresc in piscina, caci e prea ispititoare si apoi, cu restul de Porto, urc pe terasa, unde, in dosul unui cort imens, cu canapele si perne multicolore, la lumina felinarelor dantelate si masive, de exterior, toti sunt relaxati, cu paharul in mana, cu tigara inceputa, discutand care-cum, cu tot mai multa plecere. Ma uit la fiecare si la toti, cu dragoste si realizez ce oameni grozavi trebuie ca suntem, caci n-o fi la indemana oricui sa armonizeze 13 oameni, zi de zi, aproape o saptamana, stand tot timpul la un loc cu totii!

Privesc peste terasa: Medina Marrakeshului, luminata, zgomotoasa, pestrita, debordand de energie si senzualitate. Dupa miezul noptii, am adormit bustean, simtindu-ma cea mai norocoasa si mai recunoscatoare fiinta de pe Pamant in bratele acestui oras, pe care simteam ca il cunosc dintotdeauna si pe care abia asteptam sa il descoperim, cu totii, maine dimineata…