Drumetii in Romania
Drumetii in Romania

Ziua 5. Sahara

Mi-e cel mai greu sa scriu aceasta zi. Aceasta a fost ziua din care nu am putut scrie nimic cat am stat in Maroc, ci numai dupa ce am ajuns acasa…Ma sfasie si ma intregeste, deopotriva, tot ce am trait in Sahara. Dar pana acolo, mai este un pic de povestit.


M-am trezit a doua zi dimineata – este impropriu spus, pentru ca nu am dormit deloc toata noaptea din Valea Dades. De cu seara, dupa o discutie savuroasa cu Razvan – Serge despre geniul si visceralitatea lui Franco, am iesit cu totii pe terasa si din timp, savarsind sub luna plina o zi fabuloasa, cu rasete, cu dezteleniri de firi, de idei, de orice ar fi fost pana atunci statut. M-am retras apoi in camera, cu restul de Porto. Pe cand au venit fetele, eu ma apucasem deja de scris in balcon si am continuat in noaptea aceea sa scriu “pe viu”, traind implinirea celor mai indraznete si mai romantice vise pe care le-am avut cu Atlas, cu pamantul Africii, cu lumea araba, cu cantecele si poeziile sale, cu ochii negri ai oamenilor ei, cu sangele lor fierbinte, cu atingerea profund senzuala a Marocului, cu sarutul soarelui marocan si goliciunea de marmura a lunii pline Dupa ce m-am bagat in pat, am ramas intre somn si veghe, din pricina excitatiei a tot ceea mi se intampla. Da, mie mi… Dimineata, care da buzna prin arcada maura a balconului, dinspre Valea Dades de la picioarele noastre, este glorioasa. Ma spal pe indelete, ma gatesc un pic, o camasa deschisa, un parfum fin fac cat o lume intreaga, mai ales in vacanta (sufletului)!


De pe terasa restaurantului, privelistea e plenara: galeata de relief in care suntem, plina de vegetatie si de un oras berber din alte vremuri si de pe alta planeta (cam asa, parca am fi intr-un oras selenar, in viitor, imitand arhitecturi pamantene durabile in astfel de soluri), ne garanteaza inundarea cu lumina soarelui, pe care am ajuns sa il ador ca pe un Zeu, asa cum a meritat de la prima privire a omului de pe Pamant. Muscatele sunt rosii in glastre, cu frunze carnoase, mesele grele din mosaic verde sunt tinute pe picioare subtiri si greu de clintit, din fier forjat. Micul dejun – prielnic, cafeaua – numai buna. Ma simt si sunt atat de rasfatata!

Ne facem poze unii altora, facem poze vaii, stam afara si facem planuri, discutam un pic de ieri, un pic de azi, zambete largi, relaxare totala, zabovim plecarea. Pentru ca aseara am ajuns tarziu si nu a mai fost vreme de vazut, primul check pe lista de azi este punctul cel mai inalt si imaginea panoramica asupra Vaii.

Un fel de Transfagarasan de la Balea, ne explica Cristi plastic, decat ca muntii sunt rosii, goliti de vegetatie, plini de sculpturi naturale, mai greu sau mai usor de definit. Intre ele – “Degetele de maimuta”, formatiuni de milioane de ani, nascute din fundul unei mari, in care s-au depus cantitati uriase de coral si alte sedimente, compactate de vanturi si timp, intr-o varietate de forme! Se, impersonalul se, fac poze. Eu am abandonat aceasta ocupatie, de fapt nici nu stiu prea bine unde sunt, nu mai retin nume, ruta, obiective, sunt detasata,
subtirele fire care ma mai tineau de viata, asa cum o stiam pana acum, au cedat… Stiu, ca de la inceputul lumii, ca ma asteapta ceva transfigurant la finalul acestei zile, dar, iesita din propria-mi viata cum sunt, nici nu astept, nici nu grabesc, ci traiesc desfasurarea panzei. Drumul in serpentina, curmali din abundenta, soarele printre frunzele lor imense si grele, roseata pamantului si a caselor, care s-a atasat deja ADNului meu. Cred ca daca m-as intepa intr-un cactus si ar curge sange, ar fi caramiziu – portocaliu…

Cactusi, ce multi sunt, cu fructe, e vremea lor, as vrea si eu. Te rog Rachid – cand mai vezi, opresti?

Da, anunta-ma cand vezi. Strig, in vreo trei randuri, insa muzica si veselia dinauntru e mai mare si e bine
asa, lasa, oi gasi in piata in Marrakesh, mi l-or curata maini marocane pricepute, oi manca usor, mura-n gura, fara sa ma mai intep…

Oprim in Cheile Todrei si facem o plimbare de-a lungul raului, ocrotiti de peretii masivi de munte, in defileul ingust, care adaposteste o caravana de nomazi veseli, spalandu-si rufele in Todra, tarabe cu nenumarate esarfe, rochii si shalwari de toate culorile, cladirile exotice ale unui hotel construit langa cursul apei si cu muntele in cap, dezafectat acum, din cauza potentialelor pericole de prabusire, si turma de capre, pastorita de vreo cinci pusti de scoala primara, dar care nu stiu ce este scoala…Cred din toata fiinta mea ca sunt fericiti asa, indiferent de parcusul si greul vietii lor in lume, aceasta fericire nu se mai poate lua de la ei, iar in ceasul final pe aceasta si-o vor aminti, cu biletul asta se vor imbarca mai departe.


Ne imbarcam si noi si luam drumul urmatorului popas, unde mancam de pranz. Incerc sa trimit informatii acasa, ma gandesc ca, pe masura ce ne apropiem de Sahara, o sa avem tot mai putin ocazia si semnalul. Parca ma pregatesc sa las in urma totul in regula…In ragazul unei cafelei, urc pe terasa restaurantului, unde nu e nimeni, cinci rufe la uscat si cateva ciuvee aruncate intr-un colt. Leganarea asta a rufelor pe acoperisuri as putea sa o privesc la nesfarsit… Vantul e moale si soarele ma umple de o lumina pe care numai aici am intalnit-o. Imi saruta toata fata, toata pielea cat o prinde dezgolita, ma incalzeste intr-un mod irezistibil, pe care imi tot vine sa il caut apoi…E o caldura noua, despre care nu inveti la scoala si nici nu o vei cunoaste “in vacanta la mare”… Dupa masa, suntem invitatii unui magazin de costume arabesti, de unde o sa ne putem cumpara orice outfit ne dorim, dar musai este sa ne luam cate o esarfa mare, care ne va proteja de vantul, soarele si nisipul Saharei.


Pe dinafara, magazinul e o cladire pierduta-n nicaieri, la marginea soselei, pe dinauntru – este un bazar intreg: rochii, esarfe, shalwari, tachddate, bratari, sacose, camile (de marmura, de lemn, din piele), insemne berbere, djlabi, genti, bijuterii – totul in culorile cele mai vii, randuite pe rafturi din pamant pana in tavan, ticsit. Suntem incurajati sa ne imbracam cu orice vrem, asa ca ne facem de cap, ne costumam ca nebunii, suntem de neoprit si de needucat, e o frenezie si o bucurie de capul nostru, ce n-ai vazut! Lavinia are cate trei rochii, papornite si esarfe in fiecare mana si da senzatia ca e zeita Lakshmi rotindu-si bratele, intr-o perpetua proba. Liviu imbraca stangaci rasa albastra, cu broderie tuarega pe umar, djlaba asta ii este scurta, dar e scump din calea-afara exact asa. Petre alege mult pana culege, in djlaba alba cu esarfa verde,
gata! Anca e toata in negru, ca o preoteasa Benegesserit, Andreea in indigo, Laura in galben cu verde (ah, cum ii mai ies ochii in evidenta pe verdele asta!), Serge in alb cu galben, Mitza, Cristi si Costi – tot intr-un albastru, Emma si Lili sunt in turcoaz cu galben, iar Lavinia si cu mine combinam rosu si galben, unitar. Gatiti, facem poze intre curmali, radem de noi, transpiram vartos, ne lasam pictate cu hena pe maini, de fetita patronului, care are vreo zece ani si o indemanare de invidiat. Intr-un bol – bratari de piele, ne putem alege drept cadou cate una, eu pun ochii pe singura impletita rosie, dar aleg sa nu aleg nimic pentru mine, fara nici o ratiune, ci doar presimtind ca am de facut loc… Afara, in fata pravaliei, din acoperisul inalt, atarna alte esarfe lungi, in culori tari, batute de vant. In dreapta usii, pe o masuta joasa, insotita de doua taburete, putem servi ceai fierbinte, in paharele de sticla pictata si curmale. Ah, curmalele astea, crescute la buza Saharei, sorbind toata dulceata din fiecare particula de pamant, intr-o textura care se topeste in gura! Ne-am hotarat pe rand cu ce ramanem fiecare, platim si cu greu ne urnim mai departe. Motorul porneste, poantele si rasetele continua, Petre scoate iar piesa de rezistenta – harta – si face ciorchine in jurul sau. Eu simt cum se strange latul, ne apropiem, simt cum ma inteapa glanda lacrimara si mi se raceste centrul pieptului, in caldura asta.

Ultimul popas inaintea Saharei este in Erfoud. Citesc pe wiki: “This area of Morocco has also been identified as being very similar in appearance and possibly geology to certain areas on the planet Mars.” Multumesc, asta-mi mai lipsea! La marginea localitatii, ne asteapta un pietrar in atelierul sau, sa ne arate
uluitoare piese de mobilier, pandative, obiecte decorative mestesugite din marmura doldora de …fosile! Pentru ca aici, intre Atlas si Sahara, cariere de marmura cu straturi fosilifere (pești, plante și alte fosile marine antice, variind de la strat la strat), vorbesc despre fundul marii de acum 380 de milioane de ani. Dupa retragerea marii, lipsa oxigenului, miscarile tectonice si temperaturile ridicate, le-au impietrit… Astazi, fosilele sunt comercializate în Erfoud pe scară largă, intr-o varietate de varste, forme si culori. Ne plimbam printre mese de marmura unicat in lume, de-a lungul rafturilor pline de geme in forme originare, animale salbatice, platouri si bijuterii, incet. Cum poate fi totul atat de impietrit si, totusi, atat de viu! Un anumit pandativ ma cheama, il tot evit, stiu ca nu port, ma orietez catre ceva practic, un platou, de servit orice pe el, bun; ma cheama iar, e o fosila decupata in forma de melc, in nuante pamantii, incrustata in argint, ma face sa il strang in causul palmei, imi spune ca-i al meu; in regula, te iau. Si are el rostul lui, harazit, ca
intregul vis din care face parte, dincolo de mine…


Slabiciunea mea pentru fosile a inceput odata cu cartea “Fapturi uluitoare” (Tracy Chevalier), carte biografica despre Mary Anning, precoce paleontolog, in secolul XVIII-XIX. Cartea urmareste prietenia a doua englezoaice din tinutul Dorsetului, putin compatibile, la prima vedere, si totusi girand una pentru alta in
pasiunea lor comuna pentru descoperirea si colectionarea fosilelor, adica atunci cand vine vorba de viata si de moarte. Mi-a daruit-o Lelia, care de mai bine de un an nu se mai bucura de bucuriile mele deloc sau nu o mai arata; nu m-a intrebat nimic de Maroc si asta nu e de ici-de colo, noi nu eram asa…Asta o sa-i duc! Dar il vad cu coada ochiului pe Serge in capatul opus al salii, aproape lesinat, sprijindu-si capul in maini, pe o masa cu fosile marmorate, de zeci de mii de euro.

Care-i treaba, Razvane? il intreb, incercand sa raman eu linistita.

Mi-e rau.

Probabil nu ai baut suficienta apa, o sa ma duc sa iti aduc, dar acum da-mi un pic mana. O iau pe cea mai apropiata, stanga. Incep sa ii intind usor nodurile de sange de pe vena incheieturii si ii spun cu toata dragostea o rugaciune in gand, il privesc cat e de neajutorat, ii zambesc cu incredere.

O sa fii bine, ii zic zambind in continuare si vad cum i se schimba respiratia, ofteaza, se linisteste, casca, ii este somn, gata, a iesit.

Stii, chiar te pricepi la asta, imi zice pe jumate epuizat si adormit.

Pai daca vreau sa te ajut, rad eu, in timp ce ma duc dupa apa la frigider. Bea-o pe toata, dar usor, cu inghitituri mici. Ramai aici jos, cand suntem gata de plecare, vin eu si te anunt. Apoi, parca tintita, stiind bine ce am de cumparat pentru Lelia, din cateva priviri, gasesc pandativul ei: mai mare decat restul, asa cum e ea fata de noi toti, cu mult galben si portocaliu, solar, de chihlimbar, ca parul ei ondulat si des, iar pe dos – sidefat tot. Pe acesta chiar il insfac. Adaug animalul meu preferat – un elefantel mic de marmura – si ma duc spre casa de marcat, in timp ce grupul striga adunarea.

Hai Serge, on n’y va! Afara e rosu, praf, soare, iar dupa-amiaza se cunoaste ca e tarzie.

Ce bine ca e cald! ne intampina Cristi ironic, cu gura pana la urechi. Da’ chiar! nu mai fusese demult, ce ne-am fi facut, dupa atata vitamina D cat am inmagazinat zilele astea ca gastele. Rad cu pofta, ma destind.
Eu cu Serge urcam ultimii in minibus si demaram. Rachid preia mansa intregului scenariu si pune muzicA, acea muzica: una dupa alta, melodiile se succed meditative, nostalgice, despre Africa, despre Sahara, in
fata – Laura face playlist pe Shazham, iar Liviu se asigura ca Rywaia – “dragostea ta e o poveste” – canta in bucla.

In jurul nostru, incep dunele de nisip, intai intestate de curmali, apoi tot mai pustii. E o lumina galben – inchis, nu stiu daca din cauza nisipului sau a asfintitului, probabil amandoua. Tot ce era prefigurat in Valea Ouila – Dune, Arakis – de aici incolo incepe sa se concretizeze. Cat am visat la locurile astea, citindu-le, zugravindu-mi-le! Tot ce vedem de jur imprejur, este o mare galben – rosiatica pana la orizont si
dincolo de el. Oprim la ultimul magazin din lume, de unde imi cumpar apa multa si cea mai mare cutie din curmalele cele mai scumpe.


…De aici incolo, nu-mi mai amintesc decat indicatorul cu “Sahara” la stanga, riadul luxos din pustie, aproape de asfintit, in curtile caruia ne-am schimbat, eu – febril, intimidata de intinderea desertului de la poarta, si in incaperile caruia am lasat bagajele “mari”, din nou, luandu-ne la noi strictul necesar pentru o noapte rece, apoi ultimii doi curmali infipti in nisip si copiii desertului jucandu-se pe dune. Ma uit lung la aceasta “poza”, hipnotizata, pagina din cartea de colorat este intocmai aevea. Respir greu, ma prabusesc in plans: Atat de tare poate sa te poarte un vis? Pana la capatul lumii? Ah, cum si-a facut de cap cu mine, I didn’t stand a
chance, did I?


Camilele ne asteapta resemnate, cu picioarele sub ele, cu seile zdravan legate. Ma duc direct la a mea, am asa mult exercitiu din a alege cu inima…! Este cea mai galben-beige, tot ca de chihlimbar. Stiu deja ca nu are nume. Ii spun Letitia, in engleza. Ma urc in sea, o mangai pe cap, cu mana pictata cu hena, ii vorbesc, se ridica cu mine cu tot, intai pe picioarele din spate, parca aruncandu-ma in cap, apoi pe cele din fata, dandu-ma puternic inapoi, intr-un balans pentru care e bine sa fii pregatit, instruit un pic.

Am incalecat “viermele”, imi spun, zambind catre Frank Herbert. Pornim. In spate, soarele imens si rosu apune in cazemata riadului. In fata, de dupa dunele se nisip, se ridica luna, plina. Iata-ne, in sir indian de camile, ca un vierme lung, calarind dunele de nisip, iata fremenii lui Herbert, free-men, oamenii liberi, berberii!

Respir adanc, incercand sa imi constientizez emotia, mintea mi-e goala, am coborat nu numai in inima, ci in tot corpul si nu ma voi opune deloc…Nu mai sunt a mea, nu mai sunt pe Pamant, cu atat mai putin pe masura ce inaintam catre noapte. In miscarea molcoma si leganata a camilelor, pare ca ne ridicam in ceruri, indreptadu-ne direct spre luna. Pe cerul albastru-inchis spre negru, norii albi-gri arata ca niste orase suspendate, cu o viata a lor, plutind intr-o mare de lumina, lumina lunii. Pare ca, odata ajunsi in primul “oras”, o cale inedita, pe care nu o putem vedea de aici, ne va asigura accesul catre urmatorul nor, de mai sus si, in cateva fragmente asemanatoare, ca si turnantele spre varful unui munte, ajungem la EA. Numai camilele stiu calea…


O nostalgie fara inceput si fara sfarsit pune stapanire pe mine, “dupa Sahara, ce mai poate fi…?”, “eu venisem, ca sa raman aici si acum pentru totdeauna” imi spune inima umpluta pana la refuz de visul ei. Cand colo, aceasta ar putea fi ultima noapte de vis, si la propriu, si la figurat, sfarsindu-se odata cu desertul,
mai rau ca ultima noapte din lume… “Ce-o fi fost in capul meu, cum mi-am putut inchipuit ca o sa rezist, ca ma vor tine baierele sufletului unui asemenea vis? Cu germenii lui in mine, de ce nu am tacut cuminte? Cum l-am putut provoca, crezand cu mandrie ca eu il implinesc, spunandu-i in fata ca el are nevoie de mine? Oooo, cum ma va mai lasa el de pradata dupa ce se implineste! Ca un amant, care pleaca fara sa iti spuna de ce nu mai sta…Cum mai raman eu intreaga, dupa toate acestea? Ce-o fi fost in capul meu?”

Nu mai incape, decat o singura solutie: e clar ca o sa-mi fie un dor crunt de intreaga experienta a acestor zile, asa ca voi privi si voi trai totul, cu toti ochii deschisi, ma voi uita in ochii si la corpul sau eteric de vis (un soi de Luceafar e visul asta al meu!), il voi urmari cum se intampla pana la cel mai mic detaliu si apoi pleaca, stiindu-l implinit, si prin mine, lasand orice resentiment si regret sa alunece pe langa mine, prin mine, ca sa aflu apoi cine am ramas. Acolo am simtit ca m-am cunoscut intru totul, ca fiinta mea si-a atins expansiunea maxima. Desi infinit, Universul se temina in noaptea asta bucuros la cerul noptii, ca o piele nevazuta, fina, subtire, nevralgica, dar elastica si imortala, pe care aproape ca o atingeam cu buricele degetelor, resimtind-o pe toata pielea mea, si totusi ramanand departe. Inchid ochii fara lacrimi si privesc in interior; “tot raul spre bine”, imi spun si transform otrava in apa vie: golul si nostalgia devin in inima mea modestie si recunostinta, durerea dorului – bucuria ca macar a existat si-mi vine in minte “litania impotriva fricii”, cu care Frank isi incepe, ca o concluzie, celebrul sau roman spiritual:


I must not fear (inlocuiesc/ adaug eu sorrow).

Fear is the mind killer.


Fear is the little death that brings total obliteration.
I will face my fear.


I will permit it to pass over me and through me.


And when it has gone past, I will turn the inner eye to see its path.


Where the fear is gone, there will be nothing.


Only I will remain.


Clara, imensa, emanand o lumina si o energie naucitoare, luna ne trage catre sine, ca pe un fir de ata. Si in dialogul acesta mut si hipnotic, imbroboditi cum suntem si la mana camilelor, suntem initiati in spiritul desertului, devenind, macar si pentru o noapte, dar o noaptea intreaga, cu o luna intreaga – copii ai dunei, oameni liberi, berberi! O incantatie nepamanteana se aude din fata: e Jamaica, the boylghman, calauza noastra, cu djalaba rosie si turban portocaliu.

Ce cantec e asta, Jamaica?

Nu stiu, nu are nume.
Nici cantecele nu au nume, trebuia sa ma astept.

Zi-i mai tare. Ce zice?

Nu cant bine, nu am voce, doamna.

Pentru mine, e dumnezeiesc, te rog – canti mai departe? Pentru mine…

Pentru dumneavoastra, da.
Nu ne mai vedem fetele, din pricina noptii, dar se simte ca zambim amandoi. In spatele meu, Roger al Laviniei – o leapada; asa fac camilele, din cand in cand: se opresc si se aseaza pe nisip, sa te dai jos de pe ele, nu mai vor mai departe…Lavinia il intelege, il alinta si-o porneste vitejeste pe jos, pe langa Roger, o vreme. Apoi prinde viteza si o vedem in fruntea “caravanei”, langa Jamaica. Mai in spate, Liviu. Si-a botezat camila Negruta si o indeamna ardeleneste, in spirit si-n vorba:

Hai Niiegruta, tata! Hai ca tu esti cea mai iiute, hai sa ii intrecem pie tati, uiteacuma-
n curba asta! Rasete. Lavinia, tu ce mai faci? vrea sa ii intoarca cutitul
in rana.

Conduc caravana!

Apoi, dintr-aia nu mai ajungem noi!

Ah, Liviule, ce doctor de suflete-mi esti! Rad, rad ca pentru prima data in lume, rad cu pofta, rad in mod repetat, de cate ori imi spun in minte cuvintele astea simple si mucalite, imaginandu-mi tot planul noptii dat peste cap, ratacirea caraghioasa in pustiul Saharei, dintr-un motiv atata de banal, mersul nostru fara capatai. Cristi completeaza:

Hai ca, in ritmul asta, in doua ore suntem in Algeria! Si mascati asa, putem sa spargem si-o banca! Radem cu totii, incep sa cobor din ceruri, odata cu atingerile astea umane, ma impamantenesc usor-usor, la loc, dar…nu mai sunt eu, cea de acum doua ore. Se intrevede tabara, iar cand ne apropiem este peste asteptarile tuturor: torte dantelate ne asteapta “la intrare”, in fata unei perdele de pini, prin care luna ne intampina din nou, ca pe niste prieteni vechi. Dupa “perdea”, tabara in sine este formata dintr-un patrulater cu zece corturi mari, albe, din panza groasa, patru de-a stanga, patru de-a dreapta, in fata pe mijloc – cortul cel mai mare, care tine loc de sala de mese si de salon, iar in capatul opus – un cort deschis, numai cu doi pereti, cu perne si canapele, unde suntem invitati, dupa cina, sa petrecem.


In interior, corturile sunt inobilate cu paturi din fier forjat vopsit in negru, cu lenjerii albe si perne multicolore, dus, toaleta si lavoar de marmura, cu feronerii din bronz, ornamentate. Afara, intre toate corturile – alei de covoare persane asezate direct pe nisipul Saharei, in combinatii de rosu-grena cu bej, iar in fata fiecarui cort, cate un felinar mare, dantelat si el, sprijinit langa traversa, marcheaza intrarile. Langa fiecare felinar – cate o masuta cu doua-trei scaune, cu perne albe si confortabile, in caz ca vrei sa sezi afara in noaptea asta… Deasupra tuturora, luna – cel mai mare felinar, desavarseste, cu lumina ei si norii dimprejur, misterul si povestea noastra. Caci este exact cum se aude din telefonul lui Rachid:

“And the moon is the only light you see”, iar Cristi ma invita la un blues fortat, in “usa cantinei”. Din cauza diferentei (mari!) de inaltime, figura de final ne iese impiedicata, asa ca radem si mergem la masa. Deloc nu mi-e foame, iar Lavinia, Emma si Laura sunt barmanitele perfecte pentru aceasta seara, impartind cu doua maini Schweppes cu gin tonic, il corupem si pe Rachid la baut, le dam toate pe una! Rand pe rand, cortul se umple, si de bucate, si de oameni:

Te-am vazut, te-am vazut cum ai calarit camila, cum inaintai prin desert, tot o fenta s-un tendon! imi striga Liviu din capatul celalalt al mesei. Ma prapadesc de ras cu omul asta, de unde-si scoate expresiile, s-apoi cat de departe eram de tendon, de fenta nu mai zic!, dar omul asta …ceva-ceva a vazut si bine le mai zice!

Lasa ca nici cu Negruta nu ne-a fost rusine, decat ca… Si Cristi scoate telefonul sa ii arate lui Liviu ca, de la spate, Negruta lui este toata toata un camiloi de toata isprava! Rasetele umplu masa, Liviu cade in denial, paharele se ridica si tot Liviu o intoarce ca la Ploiesti:

Eu zic sa bem pentru Petre, ca el, saracul, a avut cea mai urata camila! valuri de rasete, cu Petrica in frunte. Mai tarziu, in noapte, in jurul vetrei focului arzand puternic, Cristi, Jamaica si Rachid ne-au cantat la tobe, iar noi ne-am lasat bagati in transa, de ritmurile marocane, dansand salbatic. In fotografii, se vad fetele noastre transfigurate, luminate de limbile de foc. Iar mai tarziu – de lumina lunii pline, sus pe dunele Saharei, deasupra taberei, unde am ales, cativa dintre noi, sa ne intindem randuit sacii de dormit, sub cerul liber, pe nisipul rece galben-caramiziu, pentru prima si poate ultima data in viata.

Se mai duce vreunul la baie sau pot sa sting lumina? intreaba Liviu langa mine si iar ne buseste rasul, apoi inchidem fermoarele si ne cuibarim in nisip. Iaca mica Sahara din Imlil, casa galbena, tavanul indigo ….Cerul e spuzit de stele, iar luna se uita drept in ochii mei din inalt. Am adormit ca in coma. M-am trezit la un moment dat, usor infrigurata si nu-mi intelegeam deloc unde sunt. Mi-a luat multe secunde sa ma smulg din vis, ca sa inteleg realitatea din jur, dar asta se intampla pentru ca ambele erau una si aceeasi.
Atunci s-au potolit toate, atunci toate s-au impacat, atunci m-am oprit din a mai vrea.


Si-am adormit la loc.