Drumetii in Romania
Drumetii in Romania

Jurnal din Himalaya – Ziua 10 – Răsplata Munţilor Himalaya la 5000 de metri altitudine. „Cred că aşa arată paradisul…“

Altitudinea îmi creează şi primele probleme cu semnalul. Net-ul este „cu porţia“, cumpăr cam câte o oră pe zi. N-a fost chip să transmit, la timp, jurnalul spre Observatorul Prahovean şi site-ul meu: https://sprevarf.ro/  sau să-l postez pe pagina de facebook.

Îmi imaginam că şi acasă au început ceva griji, lucru care mi-a fost confirmat imediat cum am ajuns în zonă cu semnal şi au început să-mi intre mesajele.

Sunt bine! Astăzi este ziua în care urmează să ajungem la Everest Base Camp, dar până atunci n-aş vrea să rămân dator cu ceea ce s-a întâmplat duminică, 10 martie, în cea de-a zecea zi, când am parcurs traseul de la Dingboche (4400m) la Lobuche 4950m.

A fost o dimineața răcoroasă cu -8 grade la noi şi am văzut primele urme de zăpadă. Am plecat încet spre stupa de la 4410m, de unde urma să schimbăm direcţia spre  Everest Base Camp. E ceaţă din nou şi nu vedem vârfurile din jur.

Mergem pe un platou deasupra râului în aglomerația deja obișnuită. Ne bucurăm că este umed pe jos și nu este praf. Traseul seamănă mult cu platoul Bucegilor.

Mergem încet, cu pauze scurte. Traseul este uşor azi, cred că cel mai ușor din toate zilele de până acum  (chiar  mai ușor decât nebunia din Kathmandu). Păcat că nu putem vedea ce este în jurul nostru

Ajungem repede la locul de masă. Suntem la 4620m. Este ora prânzului și e aglomerat. Mâncăm și mai stăm la soare să se mai elibereze poteca. Începem cu o urcare susținută de vreo 150m altitudine, dar trecem repede. Încep să apară timid primele vârfuri: Cholatse și Taboche

În vârful pantei este renumitul „cimitir al alpiniștilor”, un monument închinat atât şerpaşilor, cât şi tuturor celor care şi-au pierdut viaţa, de-a lungul timpului, în expediţii pe Everest.

Este agitație mare și lume cât vezi cu ochii, fiecare încercând sa identifice cât mai multe monumente și pietre funerare

Trecem pe lângă Lobuche Base Camp. Printre perdeaua de ceaţă, încercăm să identificăm, totuşi, giganţii. În dreapta stă să apară Nuptse dintre nori, iar în faţă, peste crestele ascuțite, este Tibetul.

Nu am  mâncat aproape deloc din Dal Bhat și încep să nu mai am energie. Merg încet, constant și am ieșit un pic din grup pentru a nu mai vorbi. Nu am dureri de cap sau musculare, deși am trecut de 4800m, dar mă simt slăbit. Abia aștept să ajung la cazare.

Ne întâlnim cu porterii care coboară în satul vecin, pentru că în Lobuche  nu au găsit cazare. Urmează sa urce iar mâine dimineaţă…

În sfârșit, ajungem la cazare. Luăm camerele în primire și scot una dintre cele cinci ciocolate. Am nevoie de ceva energie! Scoatem sacii și ne băgăm la căldură. În cameră nu cred ca sunt mai mult de 2-3 grade. Afara începe să fulgere. Ne  bucurăm să vedem tricolorul pictat pe pereții camerei. „Pic“ repede în lumea viselor la adăpostul sacului de dormit. Cam peste o oră mă trezesc să merg la baie… Văzusem o toaletă  afară, însă aflu că mai e una la capătul holului. E bine că este înăuntru și că este curat. Revin în sac, dar nu mă mai prinde somnul. Îmi dau seama că nu am băut decât o gură de apă și cele trei ceaiuri. E ora 16.30. Trebuie să mă hidratez intens, aşa că bag sticla în sac, la căldură.

Aleg să ies afară la poze. Nu mai ninge, începe să se însenineze, dar te cam străpunge frigul. Peisajul începe să fie interesant. Vorbesc cu câţiva turişti şi îmi confirmă că, din creasta din fața cabanei, tabloul este spectaculos. Nu prea îmi vine să mai urc încă 100m peste cei aproape 5000m, având în vedere starea de oboseală. Însă îmi aduc aminte că am dormit, stau un pic de vorbă cu mine şi îmi dau seama că mă simt bine, că am energia necesară urcării.

Mă uit la tabăra de corturi și mă trezesc deja la poalele „dealului „. Mă simt foarte bine și forțez un pic în alergare ușoară. Merge!!!

Se vede Pumori pe fundal…Am stat mult sus, în creastă. Am uitat de frig și în cea aproape o oră cât am stat să mă „satur“ de ceea ce văd, n-am scos o vorbă. Cred că aşa arată paradisul… Cel puţin, pentru iubitorii muntelui, sigur aşa arată.  Nu știu ce mai pot vedea în Himalaya. Atâta emoție nu am mai trăit vreodată. Pozele și filmele nu redau nici măcar o zecime din de am putut  să văd de acolo, de sus. Am prins si apusul, Pumori fiind cortina după care s-a ascuns soarele.

Am început sa cobor, vorbind singur și mulțumind munţilor ca m-au primit.

Cazarea e arhiplină. Şerpaşii au dormit în sala de mese.

Până voi face rost de o conexiune ceva mai bună, ca să postez/transmit albumele foto, voi „fura“ câteva imagini de la colegul Mitza Matei.

Namaste!