– E o noua zi, e o noua viata! imi vine sa si mie sa strig, dand draperiile la o parte, precum Scarlet O’Hara.
Ma trezesc cu inima aceea “we did it! we did it!”, “n-a fost vis, chiar am reusit, e al meu pentru totdeauna”, “nothing will be the same again”, “cat de bogata sunt, cu el castigat”.
Bagajele sunt pregatite, rucsacul mare – cu cele care nu prea imi mai sunt de trebuinta deacum, ca am gatat cu muntele si rucsacul mic – cu necesarul pentru urmatoarele cinci zile: trecem din nou Atlasul, spre sud- est, ajungem in Sahara, ne intoarcem apoi la Marrakesh, stam o zi intreaga acolo si inca o zi o avem pentru Casablanca.
Rachid a ales pentru noi nu o ruta comerciala, ci drumul vechilor caravane care legau Sahara de Marrakesh. Azi traversam Atlasului Inalt, de data asta pe roti, prin pasul Tizi n’Tichka, catre Kasbah Telouet – Valea Ounila – cetatea Ait Ben Haddou si inoptam dupa Ourzazate, catre Valea Dades, cat de departe putem ajunge. Imi iau ramas bun de la mica Sahara, casuta galbena care ne-a gazduit asa frumos, doua nopti – ca doua saptamani, impacata cu vremelnicia noastra de turisti; imi ramane imaginea peretilor beige si portocalii, tavanul de barne albastru-indigo si patura groasa, de culoarea cenusii de trandafiri, un cadru care prefigura Sahara insasi, insa eu inca nu aveam ochi…
Ne coboram catrafusele catre cladirea receptiei si luam un mic dejun copios si asezat, in liniste, fara sa ne mai fugarim. Suntem veseli si fericiti, obositi in felul cel mai minunat din lume, mai apropiati unii de altii decat acum doua zile si gata pentru inedit, din orice parte ar veni, de parca aventura de-abia acum incepe.
Spre minibus, primesc cele doua mere, pe care i le cerusem lui Rachid la sosire: mananc, in vreme ce urc si imi iau locul, in care voi calatori de acum pana la final, sunt deopotriva coapte si tari, pline de dulceata, dar imi potolesc si setea, impart, ne saturam trei oameni din doua mere, sigur sunt doar mere?… Soferul se numeste Ismail si ne-a ajutat in fiecare zi cu bagajele, dar parca acum il vad pentru prima oara de cand am aterizat. Laura, Andreea si Liviu sunt pe prima bancheta in spatele lui. Apoi, Cristi si Lili, Anca si Costi, Petre, Serge, iar pe randul astalalt, din dreapta, Lavinia in capat, pentru somnuri scurte si dulci, Emma in spatele meu imediat, eu si Mitza-n fata mea.
Ne pornim, iar Rachid ne povesteste, pe scurt, despre traseu, ne spune cateva cuvinte despre locurile in care vom face popas si ne invita sa ne relaxam, caci zilele ce urmeaza sunt fara “are we there yet”. Radem. Radem, pentru ca nu stim ca el nu ne spune chiar totul… Apoi umple masina de muzica marocana. Pe muzica, de multe ori, inchizi ochii, ca sa te duca unde esti si tu pregatit sa te duca, ca sa visezi. Aici si acum, insa, probabil pentru ca imi traiesc visul cu ochii, si la propriu, si la figurat, fenomenul se intampla exact pe dos: sub inflexiunile si armoniile loutarului si rebabului, pupilele mi se maresc, mintile mi se dilata, ma afund in transa, pe masura ce ma afund in Maroc, iar singurul care se inchide este trecutul, caci prezentul inunda tot, ca un evantai chinezesc de hartie, care se deschide la 180 de grade.
Asta o fi insemnand “eyes wide shut”. Si cred ca atunci am inchis ochii catre orice lume stiam si orice stiam despre lume, ca sa ma deschid, si pe dinauntru, si pe dinafara, catre aceasta, dupa care tanjisem de-o viata.
Ma las, deci, rapita in carpeta marocana: pamantul rosu, padurile de pini, satele incrustate in munte, cu casele ca niste mici cazemate, coborand in valea Tichkai, un fir de apa, care a sapat Atlasul si care naste livezi de nuci. Prin sate, batrani in djlaba lor lunga si cu tagiya pe cap, catari cu poveri, restaurante aparent mizere, copii mici opintiti in grilajele ferestrelor, piete vivante, comercianti cu spatiile la strada – totul plin de culoare si viata, o viata traita, nu gandita, in care nu exista graba, ci un puls propriu al comunitatii, care vine din adancul pamantului si inimilor oamenilor sai.
Prima oprire este la o mica fabrica de ulei de argan, cu derivatele sale cosmetice si alimentare. În Maroc, pădurile de argan acoperă peste 800.000 de ha și sunt desemnate rezervație a biosferei UNESCO. In comunitatile berbere, arganul inlocuiește măslinul ca sursă de nutreț, material de constructii și combustibil. Si este o cultura endemica, asa ca profitam, vorba ceea: aici si acum. In coridorul de la intrare, pe jos sunt toale verzi si rosii aprinse, nenumarate cosuri cu argan, in diverse stadii de prelucrate, pe pereti – cateva informatii inscrise pe planse, fotografii din procesul de prelucrare, iar intr-un colt – o lucratoare, cu fata alba, fara varsta, ar putea avea la fel de bine 45 sau 65 de ani, invartind la presa de piatra din care curge uleiul: vascos, brut, pretios. Cand ne pozam cu ea, zambeste, dar zambetul nu este al ei…
In magazinul de prezentare, avem ce alege : creme de fata, de maini, de buze, ulei pentru consum sau pentru masaj, sapunuri de toate marimile si in nenumarate combinatii cu diverse esente, pachete de cadouri gata pregatite. Miroase a farmacie si a parfumerie, deopotriva, aproape totul e alb, iar doamna vanzatoare (chiar asa imi vine sa ii spun, caci e o doamna) este de o amabilitate placuta, fara sa invadeze. Mirosim, testam, punem intrebari, ne consultam unii pe altii, facem panarama, alegem pe indelete ce ne dorim si, oricum, platim cu drag tot ce ne-am ales si plecam multumiti. Bine, mai ales fetele. Care au fost mai hotarati si mai rapizi cu arganul, au avut vreme si de o targuiala cu berberul ‘al batran de la pravalia din colt, plina de argintarie veche, bijuterii, samovare si seturi de ceai, bricege si iatagane, esarfe de casmir, emailuri si felurite suveniruri, un fel de pestera a lui Aladin, din care lesne poti iesi lefter. Petrica ne invata rostul targuielii, sfatos si patern, ca de obicei („stai jos, acolo, la umbra”; „iti cumpar eu”, „cat vrei sa dai maxim pe asta”?) si ma simt tare bine cand ma ajuta sa aleg modelul – cat mai barbatesc – si sa targuiesc bratara berbera, pentru sotul meu.
Hai, am zabovit destul si ziua aceasta e destinata sa inghita in ea inca vreo trei obiective si vreo doua opriri, pentru pauze.
Rachid isi intra in rol:
– Yala-yala! iar picioarele noastre o iau catre minibus, chiar daca mintile si ochii ne tintuiesc la tarabe.
Pasul Tichka este, de fapt, unul din Trans-Atlas-uri, existent de sute de ani, accelerat in vremea colonialismului francez si nou nout de vreo patru ani (partial, este inca in dezvoltare, un fel de largire a drumului pe anumite portiuni, cum incercam noi pe Valea Oltului, insa aici pare mai rapid si mai eficient), un inlesnitor si potentator de comert si turism. Pe unde a fost strapunsa de utilaje, stanca arata straturi de nuanțe nisipii, bej, turcoaz, maro si rosu. In cumpana apelor, oprim si coboram, sa ne bucuram de panorama, sa ne dezmortim picioarele si sa (continuam sa) facem multe poze. De-a lungul zilei, fac si eu poze, imi dau seama ca multe nu imi ies, asta e, de altele sunt chiar multumita, iar altele imi sunt dragi, indiferent cum au iesit: a point of view. Dar incetincet, renunt si se face transferul de la camera foto catre fiinta, ma las imprimata de imagini, cu tot cu sunet, lumina si muzica, o muzica pe care nu o mai emite vreun device, ci pamantul, cerul, muntii si, de fapt, inima mea. Am cam bea o cafea, da. Atunci cafea sa fie, pe terasa unui bar, asezat intr-o galeata de munti, caci suntem deja in coborare. Imi aleg pe indelete carti postale si schimb in felul asta si banii batuti, cu care m-a incaltat banca din aeroport (de altfel, cel mai simplu si sigur mod de schimb valutar), de n-are nimeni sa imi dea rest, ever since. Imi place sa cumpar carti postale si am ramas cu obiceiul asta de mica, pentru ca primesc astfel fotografii pe care nu as fi niciodata in stare sa le surprind personal si daruiesc un semn de departe si din necunoscut, cand se asteapta oamenii mai putin.
Zabovesc un pic in salonul de sub terasa, spatiul cu canapele drepte si perne mari si tari, de catifeluri, in care arabii isi fac de obicei siesta, dar nu numai, un spatiu de odihna peste zi, care m-a fascinat intotdeauna si o alta rutina pentru care ii invidiam. Aveam sa aflu cateva zile mai tarziu, in Marrakesh, explicatia acestei atractii: spatiul in care te odihnesti ziua este bine sa fie altul decat patul in care dormi noaptea, pentru ca fiecare poarta o energie diferita si potrivita timpului si locului sau.
– Yala-yala!
“Ai fost la toaleta?”, “Ti-ai luat tot de sus?”, “Aveti apa la voi?”
Hai!
Nu ne pornim bine, ca Petrica scoate harta (da! eu vederi, el harta; un pic de “are we there yet” din partea noastra si “am eu grija sa va spun pe unde suntem” din partea lui), iar eu o vad pe Emma agitata in spatele meu, cautand febril in rucsac:
– Unde? pe trei voci.
– La terasa, m-am uitat eu, nu mai era nimic, zice Cristi cu precizie.
– La toaleta, cred ca? habar n-are Emma, scormonind.
– Hai sa intoarcem, pana ne raspundem la intrebari, ca suntem inca foarte aproape, zic.
– Cred ca mi-am uitat telefonul.
– Lasa, mai bine mai caut un pic, ca sunt si dezordonata, nu intotdeauna uituca.
Ce sa las, ca tot luam avant spre Sahara, anunt pe Rachid. Soferul nu incalca decat cele mai elementare reguli de circulatie, pe soseaua aceea aproape suspendata, intorcand pe dunga dubla continua, rasturnandu-ne un pic in scaune.
Radem, rulam, Emma continua sa caute. Ne apropiem de locul popasului:
– Gata, l-am gasit! anunta Emma imbujorata, cu telefonul in mana, era in rucsac.
– Ok, we found it! strigam pe rand.
– What is this? intreaba Rachid contrariat, facand semn soferului sa o mai comita o data.
– Romanian way of travel! striga din fund Razvan (– Serge).
Rasete de toate natiile. Iesim din munti, lantul Atlasului ramane in spate, ca un zid de aparare in calea desertului spre care ne indreptam. Peisajul devine mai arid. Pamantul se ridica in dealuri mici, care, uneori, dupa cum bate lumina si cat de prafos e stratul de lut de deasupra, par niste dune de catifea la orizont. Am visat ca am mai fost aici ; nu e un déjà vu, e un vis din aceasta viata, am visat intr-o noapte, ca toti oamenii normali, ca eram aici….Satele sunt mai aproape de sosea si pare ca sunt mai lesne de observat, insa e doar o iluzie, caci imi scapa fixarii si intelegerii tot ca inainte, raman tainice, nepatrunse, imposibil de stapanit. Intre sate – un taran berber isi mana animalul, scutere cu copii mici si foarte mici, prinsi de adulti, palcuri de curmali, livezi de maslini si argan, trei fete imbrobodite fac drumul intre doua case pustii.
Oprim pentru pranz in Kasbah (cetate, asezare) Teloute, la un restaurant unde, ca peste tot, animale proaspat sacrificate atarna la intrare, in carlige de fier uriase, mai mult sau mai putin bazaite de muste si batute de usoarele brize calde si prafoase. Dupa ce trecem de mirosul din prag, strabatem incaperea inalta, lunga si racoroasa a restaurantului, ajungem in curtea interioara, cu fantana, tablouri si covoare colorate, urcam apoi scarile din dreapta, trecem pe langa salon, inca un rand de scari si iata-ne pe terasa: mese cu mozaic verde inchis, balustrade albastru-indigo, sfori colorate legate de balustrade, ca un fel de deochi, castelul lui Thamiglaoui Pacha in zare si cortina umbroasa deasupra capului. Dureaza sa ne hotaram ce mancam fiecare (firesc, suntem 13) si incepem comanda cu zece beri, spre panica si jena ospatarului berber si spre rasetele nostre.
Asta da haz de necaz!
Pana e gata masa, ma pornesc cu Liviu pe stradute inguste, pustii si neasfaltate, in Praful rosu – sa ma pierd, sa ma ratacesc. Ma cheama ceva, cineva, desi nu e nimeni, parca tot orasul e zavorat in case sau abandonat…Geamuri colorate si emailuri pe acoperisuri, usi zdravene la intrari, un Mercedes umbrit cu o palma de stuf, garduri din lut indoit cu pietre, pentru rezistenta. Vorbim putin, iar Liviu numa-n poante. Eu rad si ii cer din tigara, ii fac vreo “doo” poze.
– Cum de sunt musulmanii astia imbracati cu haine de firma sau cu rochiile lor lungi si in picioare au slapi? ma intreaba Liviu si-ntr-o doara, si preocupat.
– Poate ca sa se spele repede si usor, pe picioare, pentru rugaciunile de peste zi? ii raspund, asisderea.
– Da’ chiar!…
Maslini cu fructele necoapte pe langa garduri, moscheea cu semiluna-n varf stralucind in soarele amiezii, ziduri mov, portocalii, rosii, caramizii. Tot nimeni. Cu greu ne desprindem amandoi din studioul acesta de film si revenim pe terasa, unde, flamanzi si galagiosi, mancam cu totii tajinuri, impartind felurile. Mancarea de la Rachid era mai buna, iar painea…
Pana la cafea, profit de ocazie si ma retrag in salon, vazand ca e gol. Ma intind pe o canapea la fereastra, pe modelul catifelat al unei perne insorite, pe care, mangaind-o, constat ca am degetele galbene de turmeric si nu se mai duce…
Rachid vine si el, convins ca e singur. Apoi e retinut. In colturi diametral opuse, starnesc conversatia:
– Ce facultate ai facut, Rachid?
– Am facut un an la o scoala de arte.
– Si apoi?
– Am renuntat la scoala.
– Cum asa?
– Hm…La noi nu e ca in Europa, la noi poti sa faci oricate scoli, la final nu ai nimic, nu este deloc o garantie ca vei gasi un serviciu mai bun cu scoala, decat fara scoala. Nu conteaza decat ceea ce stii sa faci…Si nu conteaza sa faci, decat ceea ce iti place…
– Da…Nici la noi nu ai nimic, insa in sensul ca acum nu mai ramai aproape cu nimic din nicio scoala…Dar la noi conteaza diplomele, este exclus sa nu le ai. Cand, de fapt, anii pe care ni-i petrecem in liceu si facultate sunt cei mai frumosi si mai bogati ani din viata noastra: la aceste varste suntem cei mai energici, creativi, puternici, liberi, vizionari, plini de vise. Pe toate, usor-usor, ni le macinam prin scoli inguste si societate…
– Yeap…
Viermele panicii imi intra prin vene. Ducu, baiatul meu, care tocmai a facut 14 ani, tocmai a depus actele pentru buletin…Mi-e cald in gura, am un nod in gat, alung gandul. Incerc sa inghit nodul. Ia hai sa mergem, sa platim si sa mergem de-acuma! Si asa facem. Dupa cafea, mergem la castelul
Thami El Glaoui Pacha, pasa a Marrakeshului intre 1912 si 1956, descendent al unei vechi familii nobiliare marocane, stalp de stabilitate politica si de progres economic in zona, in secolele XVIII– XX, cand Kasbah Teloute era o cetate instarita si prospera. Pentru sarmul sau, talentul sau de a-si face aliati si avere, Thami El Glaoui Pacha era supranumit, in anii sai de glorie, in timpul protectoratului francez si
pe cand ii avea invitati la Marrakesh pe Winston Churchill, Maurice Ravel si Charlie Chaplin, Lordul Atlasului! Inainte sa intram in castel, dar si in fiecare din incaperile marcante, Rachid ne da informatii istorice si, uneori, picante sau hazlii. Castelul nu este intretinut de catre statul marocan, din cel mai absurd motiv din lume, cand vine vorba de istorie, adica ceva mort, din care am putea doar invata: de-a lungul timpului, Thami El Glaoui si stramosii sai au facut comert si parteneriate si cu prietenii, dar si cu dusmanii poporului marocan (colonialistii francezi, indeosebi), iar asta a descalificat moral familia, castelul si istoria lor, aruncandu-le in desuetudine.
Aproape ca ma simt bine ca la noi nu se restaureaza si nu se investeste in obiective istorice si culturale din neglijenta si nepasare, decat din inversunare… Incaperi imense, inalte, cu tavane de sticla si stucaturi in lemn de cedru, pereti imbracati in matase adusa din China, vopseluri naturale, mozaicuri, faiante si gresii in culori si motive hipmotizante, structura de tuneluri secrete…Toate in paragina si in bataia soarelui….Cred ca numai spiritul turistilor mai tine vii putinele vestigii ramase. Prin zabrelele cu inflorituri ale unei ferestre, peste zidul surpat al castelului, o ceata de copii joaca fotbal, pe un teren imens, cat ii tin picioarele, caci alte limite nu mai exista: sunt inafara cetatii…!
Cu sufletele vraiste, plecam mai departe. Valea Ounila incepe in forta: muntii sunt lipsiti de vegetatie complet, rosii, mari si prafosi, defileul adanc, iar satele parca s-au ridicat singure, fara mana omeneasca, din pamantul rosu, in forme pe care abia le banuiesti, pentru ca se confunda complet cu solul, si tot asa, singure, par ca pot sa se naruie, daca vremurile asta le vor cere. Jos, in vale, raul Ounila, uda pini, palmieri, porumb, trifoi, curmali, smochini, mica agricultura din toate vaile Marocului, singura sursa de venit si singurele resurse din care supravietuiesc localnicii… Drumul, in serpentina, ocoleste muntele pe interior si valea pe exterior de asa natura, incat pare construit special ca sa o vedem din toate unghiurile, laturile, largul si lungul sau, in 3 D. This is Arakis genuin sensations, Dune.
Fac doua poze mari si late si ma opresc: o emotie puternica ma ia in stapanire, iar eu ma abandonez. Am devenit azi una cu peisajul, cu muzica, cu cerul si cu lumina marocana, cu satele berbere, cu roseata pamantului, cu palmierii si curmalii de pe firul subtirilor ape din vai, arhitectura marocana si cu mozaicurile, cu oazele de verdeata și rododendroni multicolori din mijlocul pustiului, cu istoria locurilor si am inteles ca sentimentul ajungerii la un “acasa”, unde ma chema inima de atata vreme, nu vine din ceea ce vad, caci saracia e lucie si frumuseti am mai vazut pe lumea asta, ci din ravasirea si tulburarea sufletului, pe care mi-o produc aceste pamanturi, cu toata energia, credintele si civilizatia lor.
– Ce faci, plangi? Ce s-a intamplat? se uita ingrijorata Emma la mine.
– Da, de fericire, de prea plin…Si rad, cu lacrimile-n barba.
Ma vede si Costi, si Petre, Lavinia ma stia, oricum, si mi se duce buhul de plangacioasa. Mai departe, drumul caravanelor ne duce in cetatea Ait BenHaddou. Monument UNESCO, cetatea este o minunatie arhitecturala, dureaza din secolul al XVII lea si este locuita (“precum Sighisoara”, precizeaza Cristi). Pe un european il loveste aspectul de oaza, poveste, vis, „numai in carti am citit”, „numai in filme exista” si intr-adevar, Jesus of Nazareth, The Son of God, The last temptations of Christ, Marco Polo, The Mummy, Alexander, Kingdom of Heaven, Price of Persia, Gladiatorul si altele au fost turnate, in buna parte, aici. Ma intriga ceva, de cand am ajuns, nu imi dau seama ce si realizez ca, desi toate aceste filme mi-au placut, pe mine, acum, asta ma impresioneaza cel mai putin. Dar aflu, in sfarsit, ce ma impresioneaza cel mai mult: „They all have chosen this place, because of the light”. Right! God, what a fucking light! Alba, parca data „la tare”, „la maxim”, parca vine din toate partile, nu ai scapare, nu mai poti spune ca nu ai vazut…!
Din cauza COVID-ului, cetatea e aproape goala, ca peste tot pe unde am ajuns in acest Maroc. Pentru noi, e taman bine. Dar ma doare sufletul de negustori. Intreb pe Rachid de unde putem cumpara ceva specific local si, desi e grabit (ar trebui sa ajungem sa ne cazam pana in ora 21.00, din cauza restrictiilor), ne duce in atelierul unui pictor, care foloseste numai culori naturale, ale caror nuante le obtine din reglarea temperaturii. Artistul e in prag, lucreaza la o luna plina, cu maini osoase, maslinii, cu pielea fina. Doar din sofran si piatra de indigo, isca niste basme de tablouri, cu dune, minareturi, razboinici cu iatagane, luni pline sau in crai, camile. Cumpar, fara targuiala.
– Yala-yala!
Asa, in galop cum suntem, ne lasam rapiti de batranul care vrea musai sa ne arate ce s-a filmat din Gladiatorul in casa lui, Lavinia cumpara jumate de cetate, Cristi si Lili ii insceneaza o talharie, ca tot suntem in studiouri, facem poze la peisaje si la oameni (Tzatzeee!) si dezbatem de ce primavara araba nu a putut sa-i molipseasca si pe berberi. Ce sa va mai zic: suntem nebauti de patru zile, islam. No where to buy alcohol, for real.
Pe de o parte, am uitat, pe de alta, am crezut ca, „pana mea, om gasi, nu e chiar asa!” Well este, very asa, nu se gaseste bautura, cale de sute de kilometri. Inafara faptului ca am intins un Martel de la Petre de patru zile la 13 oameni si ca asta a inclus si sarbatorirea varfului, frizam “coma nealcoolica”: cantam „Ce-ar mai be’ oamenii buni” si redenumim grupul de whatsapp “Tzatze si alcool Maroc 2021”! Deeci, Ouzazarte MUST be our next stop: are singurul magazine cu bauturi alcoolice pe raza de sute de kilometri! Oras mare si plin de lumini, Holywood-ul marocan (datorita studiourilor construite aici de americani), zice Rachid, Holy-water romaneasca, zicem noi toti.
Senzatia de saracie, de lume ramasa in urma, tot nu dispare, chiar daca ai toata modernitatea implementata, intrucat cladirile toate sunt tot din lut rosu, oricat ar fi de mari sau impopotonate.
– Tu ce vrei sa-ti iei? ma intreaba Razvan – Serge.
– Porto, si zambesc cu toata gura si cu toata fiinta mea, ca un copil la cofetarie. Rade de mine si zice priceput si asezat ca, evident, e imposibil, berberii si Porto, auzi, nam nici o sansa.
Intram, randul de pe mijloc, la nivelul ochilor, sticla a doua? Porto Tawny…
Cer, adaug si un Camel galben (la naiba, sunt la camel acasa, se poate?), platesc, iau punga de panza neagra si ies in apusul de soare, care a inrosit orizontul din spatele orasului. Dupa multe minute, ies cu totii, cu sarsanale zdranganind, incearca sa fie law profile, fara da le iasa deloc. Pornim, clinchete nenumarate incep a se auzi, „berile tre’ baute reci”, sunt invitata din toate partile, rad copios si refuz usurel, fara sa supar, pe de o parte pentru ca vreau Porto, la cina si dupa; pe de alta parte, pentru ca, in clinchetul nostru, soarele apune in rosu, portocaliu, galben si albastru peste muntii Atlas, care raman tot in spate, iar eu am ochi numai pentru aceasta imagine, pe care nu am vrut sa o fotografiez…
Plang, iar, “ca proasta”, iar fetei mele transfigurate, Petre imi opune fata lui, de om aghezmuit, intrebandu-ma serios si ingrijorat, cum m-ar intreba un camarad de arme in transee daca vreau antibiotic pe rana din piept:
– Vrei o bere?
Ma buseste rasul (si acum, Petrica!) si capitulez.
Si radem in continuare, caci visul lui Mitza este sa o vada pe Craiova campioana si meciul e cu miza, in timp ce unul din noi il sacaie cu Corvinul Hunedoara.
…Mai incolo, a iesit luna. Plina!, sigur, cum altfel, nu am plecat noi in expeditia perfecta, ce naiba?! Intai timida, dupa nori prefigurandu-i burka, mai tarziu, cand am ajuns la cazarea noastra din Valea Dades, cu terase spre Rasarit – goala, rotunda, frumoasa, tinand fara nici un efort bolta cereasca inalta, a acestor meleaguri. La lumina ei, scaldand balconul, va scriu, sorbind din Porto, odihnita fara sa fi dormit, traind cea mai frumoasa noapte cu luna plina din viata mea…