Am un sentiment ciudat…Deși vreau acasă, locul ăsta mai are multe să îmi spună

Dimineața ne-a început, ca de obicei, cu trezirea în jurul orei 06.00, micul dejun pe la 07.00, iar aproape de ora 08.00 plecăm pe străduțele din Namche Bazar. Deja este agitație. Cei mai mulți au drum spre Everest Base Camp, însă sunt și alții care merg spre Lukla.

Înainte de plecarea de la hotel, ne amuzăm de „parcarea“ pentru iaci.

Într-un colț arde ienupăr, la fel ca în orice cazare sau lodge, pentru bunăstarea locului

Coborâm pe străduțe, iar aproape de ieșirea din oraș mai facem 2-3 poze cu Stupa și panorama orașului. Am un sentiment ciudat… Deși vreau acasă, locul ăsta mai are multe să îmi spună…

Părăsim capitala Sherpa și ajungem în mahalalele din suburbie. Rămân în urma grupului ca să pot auzi, în liniștea dimineții, cântecul păsărelelor. Concertul lor e fascinant. Simt mirosul puternic de brad. Este altă atmosferă la această înălțime. Acum, sunt relaxat, deja îmi sunt cunoscute locurile și reușesc să cuprind și să mă bucur altfel de ceea ce mă înconjoară.

După o scurtă coborâre, ajungem la punctul de control, iar după verificare, luăm fiecare câte un mic pachet cu deșeuri de plastic. Povestim ca suntem din România și ne întreabă dacă nu vem să facem si o poză. Acceptăm fericiți!

Măcar atât putem să dăm și noi înapoi.

Ne agățăm sacii de rucsac și ne vedem mai departe de potecă. E praf, dar încă e liber drumul. La locurile de popas ne amintim de ziua urcării. Ajungem la Hillary Bridge, cel mai lung și mai înalt pod suspendat. Sunt câteva persoane, dar față de momentul în care l-am urcat și era traversat pe lângă grupurile de turiști și de măgari și iaci încărcați cu bagaje, acum putem spune că e liber…

Au trecut deja două ore, dar mai avem vreo 14 kilometri de trekking. Ajunși la capătul podului, auzim vorbindu-se românește. Intrăm în vorbă cu conaționalii noștri și, spre surpriza mea, lumea mă recunoaște din poza de pe Island Peak. Eiii, drăcie, am devenit „vedetă“ și fără să cuceresc Everestul )

Ne felicită pentru reușita vârfului și aflăm de la ei că merg în circuit spre Lacul Gokyo, tură pentru care deja îmi conturez ceva planuri. Sunt veniți din România cu o firmă din Nepal. Nu prea le convine că sunt amestecați și cu turiști din alte țări și, deși în primă fază, prețul pare bun, la final, cu porteri și zilele de rezervă, costul este mai mare decât cel la care mă gândesc eu pentru viitoarea tură în zona lacului.

Facem o poză și ne urăm drum bun și ușor. Vremea ține cu noi și ne deplasăm bine.

Ne amintim de scările betonate de sub pod.

Scădem în altitudine si încep sa alerg un pic la deal. Văd că merge comparativ cu zilele trecute. Prind curaj, dar îmi dozez, totuși, resursele pentru că am programate și alte ture. Sper că deja v-ați aruncat un ochi pe programul afișat pe https://sprevarf.ro/calendar-ture/, unde găsiți o ofertă variată, de la ture ușoare, până la ateliere sau vacanțe active în care îmbinăm muntele cu marea (Samothraki – Grecia) sau cu muntele cu deșertul (Maroc)

Suntem pe la 2800m, cam pe la înălțimea vârfului Musala, din Bulgaria, și e mult mai bine!

Prin satele pe care le străbatem, viața își urmează cursul. Ne întâlnim peste tot cu copii. Unii merg la școală, alții, mai mici, se holbează la străinii cu chipuri diferite de-ale lor care trec, zilnic, fie la deal, fie la vale.

Este zona podurilor suspendate. Trecem peste unele mai mici, peste altele mai mari, dar observ iar nuanța apei…E tulbure! Cine știe cât praf de ghețar și istorie ascunde? Poate sunt chiar sufletele celor rămași pe veci pe ghetari!

Ajungem repede la intrarea în parc și, implicit, la punctul de control. E agitație. Facem iar poze, identificăm Everestul pe hartă, dar și vârful nostru, Island Peak.

Pe urcarea spre poartă văd pomii cu florile trecute deja. În urmă cu două săptămâni ne bucurau cu splendoarea lor. Probabil, la fel e și acasă… O să ni se pară că am lipsit un anotimp și nu doar trei săptămâni.

Pe măsură ce coborâm, vegetația se schimbă cu totul. Prin grădini apar legumele (ceapă, cartofi, usturoi și altele), iar pe pe alocuri mai vedem și culture de cereale.

Pe drum mai dăm câte-o ciocolată copiilor întâlniți. Mă uit mult la ei, le zâmbesc… Unii sunt de vârsta lui Andrei, puștiul meu.

Ne oprim într-un sat de pe traseu la un magazin. Aflăm că e sora lui Gombu, unul dintre șerpașii noștri. Luăm câte o cola și o sticlă de apă și ne jucăm un pic cu nepoții lui.

Pe la 12.00 ajungem la masă, la pensiunea unde am dormit în prima seară. Arată foarte bine și mâncarea este bună. Revin la vechi obiceiuri culinare și-mi comand supă cu usturoi. E, probabil, ultima pe anul ăsta )

Stăm mai mult de o oră la masă, timp în care începe să se întunece a ploaie. La plecare, ne scotocim prin rucsac după hainele de ploaie. Coborâm și urcăm, însă azi ne vine mult mai ușor ca ieri. Suntem odihniți, dar ne ajută și altitudinea. Putem respira liniștiți!

Trecem în drumul spre Lukla pe lângă numeroase Stupa și pietre mani. Le ocolim prin partea stângă, cum deja știm de la sherpa, și învârtim roțile cu rugăciuni pentru a ne merge bine 🙂 Că doar mai avem de mers până la Lukla și, în plus, ne dorim să avem vreme bună pentru zborul de miercuri, la întoarcerea în Kathmandu. Bineînțeles că mai avem și „necredincioși“ în grup :))

Sherpa Gombu și Pmba ne anunță că am mers bine și mai avem cam o oră (e deja 14,30) și, chiar atunci, încep sa pice primii stropi de ploaie. Or fi de la cei care au trecut de pietrele mani, prin partea dreaptă?! Ne amuzăm și îi mustrăm cu gândul la zborul spre Kathmandu :)) Atmosfera este una relaxată, ca de concediu.

Ajungem la intrarea în Lukla și predăm săculeții cu deșeuri, în timp ce ploaia se întețește

Stăm un pic pitiți care pe unde apucăm, mai punem ceva pe noi, însă nu mai avem răbdare și pornim spre cazarea de care ne despart cam 15 minute. Pe la 16.00 ajungem la lodge, uzi leaorcă. Luăm un ceai să ne încălzim până ne sunt aduse și cheile de la camere. E aglomerație la cazare. Un grup de englezi care sunt, ca și noi, în coborâre, alte două care abia au aterizat. Durează un pic până ne vine rândul.

Nimeresc la camera „Everest”. Să fie, oare, vreun semn?!

Intrăm și… arată bine E luminoasă, cu toaletă și duș. Mă schimb în ceva uscat, iar Gabi îmi propune să ieșim pentru ultimele cumpărături…de la înălțime. Nu sună rău, dar, în primă fază, ne oprim la masă. Azi, cam toți am luat friptură de pui sau iac. Avem în plan și câte o bere să sărbătorim finalul expediției.

Plecăm prin orășel și colindăm magazinele până la 18.00

După cum e obiceiul, în ultima zi, îi răsplătim cu bacșiș pe porteri și pe cei doi sherpa care au fost cu noi aproape trei săptămâni. Îi invităm la noi la masă și facem cinste și cu câte o bere sau suc, după preferință.

Seara se termină cu veselie, însă destul de devreme, pe la ora 22

Mâine, pe la 05.00 avem micul dejun, iar pe la 06.00 sperăm să prindem primul avion spre Kathmandu. Totul depinde de condițiile meteo care, în Himalaya, se pot schimba de la un minut la altul…

Namaste!