Este abia a doua noapte la cort, dar frigul de la 3800m se resimte și prin sacul de dormit, în primele minute. În scurt timp, încep să mă încălzesc și mă pun pe scris.
Iar mă prinde ora 23…
Pe la 04.00 dimineața am aflat ce înseamnă expresia „a intrat nora-n blide“. De data asta, cred că au fost câinii de prin zonă care verifică vasele. Am aflat că sunt vreo două rase sălbatice, dar nu m-am încumetat să ies din cort să studies „vizitatorii“.
Nu m-am bucurat prea mult de dulceața somnului de dimineață, că pe la 05.00 începe agitația în tabără. Mai moțăi o oră, până când vin băieții cu ligheanul cu apa caldă. Nu prea am dormit bine, și din cauza forfotei, dar, probabil, că are și altitudinea partea ei de vină, deși părea că sunt aclimatizat în urma testării.
E devreme, dar pare că o să fie frumos azi!
Mâncăm și pornim la drum. E zi de aclimatizare. Azi urcam la 4600m, pentru ca apoi să coborâm și să dormim în Baranco Camp la 3900m.
Se vede bine vârful nostru, dar și celelalte creste. Peste marea de nori zărim un alt munte care ne atrage atenția: e Meru (4.562m). Parcă asemenea tuturor masivilor mai puțini cunoscuți, muntele acesta încearcă să ne spună o poveste, să ne îmbie, să ne cheme să-l cunoaștem. Este al doilea vârf Tanzaniei, și se situează în „top cinci“ ai celor mai înalți munți din Africa. Are formă conică, fiind un munte volcanic (inactive de mai bine de un secol) și îl găsim în inima Parcului Național Arusha. Cine știe…, poate, într-o zi… Dar să revenim la potecile noastre.
Vegetația se micșorează repede și rămân doar bolovanii. Începe zona semideșertică. Avem de mers sub soarele arzător câțiva kilometri. Cum crema mea de soare a rămas în aeroport, le cer colegilor de expediție să aibă milă și de mine . Ne depășim de câteva ori cu grupuri de americani și de indieni veseli. La una dintre opriri, le dau stikere cu #Sprevarf, și ghizii nostri vor și ei. Îi invit să viziteze România și par încântați. Avem ce să le arătăm
Roca vulcanică și pustiul deșertic mă duc cu gândul la Ararat, unde am programată următoarea tură, în lună august. Apropo, mai am locuri, dacă sunteți dornici să vă oferiți un altfel de concediu. Pe site-ul meu, www.sprevarf.ro, găsiți și Jurnalul din Araratat, unde vă puteți face o idee cam ce vă așteaptă.
Am început aclimatizarea prin deșertul alpin și azi stau cu gura pe ei mai rău ca o soacră: să meargă încet și constant, s nu facă pași mari și să bea multă apă. Ne mișcăm bine și pe la ora 14.00 suntem deja la Lava Tower (4600m). Facem poze și luăm pauză de prânz. Avem în pachetul nostru: friptură de pui, ou fiert, brioșă, mini banană și suc. Unii nu au poftă de mâncare, se plâng de oboseală sau dureri de cap. Sunt stări normale, ținând cont că începem să avem mai puțin oxigen Schimb sucul pe o bucată de friptură și toată lumea este fericită: unii cu lichidul și zahărul din suc, eu cu carnea crocantă 😀
În aproximativ 30 de minute ne punem în mișcare… Trebuie să ajungem în tabăra de la 3900m. Și aici avem parte ca-n viață, și de suișuri, și de coborâri. Doar că în situația de față, ne bucurăm mai mult de coborâre 😀
Ici-colo, zărim și câteva plante. Dar romantismul din mine dipare repede când zăresc pereții de stâncă. Întreb despre trasee de escaladă și alpinism, iar ghidul îmi arată câteva poteci care duc la baza craterului și care sunt destinate alpiniștilor. Se intră pe semnătură și, de obicei, fără ghizi locali. Îmi trec repede „avioanele“, pentru că-mi amintesc de-ai mei de-acasă, care mă susțin în toată aventura asta și care mă așteaptă să revin sănătos. Bine, nevastă-mea are un „stil“ suav de a-mi transmite acest lucru: „dacă te duci pe coclauri și ți se întâmplă ceva, îți mai rup și eu gâtu’ o dată!“ 😀
Ne vedem de drum și pendulez între grupul fetelor: Anca și Ilinca, aflate în față și sotii Cristi și Cristina, rămași un pic mai în spate. Fiecare cu ritmul propriu și interesul mai mare sau mai mic pentu plante sau zonele întâlnite. Primim explicații din plin de la ghizii locali care ne însoțesc
Suntem deja sub renumitul perete de stâncă și gheață: Great Baranco Wall.
Și ca ziua să fie „cu de toate“, ceața și-a făcut și ea apariția. Prin „perdeaua“ densă, așternută pe toată valea, nu prea putem intui unde este tabăra sau cât mai avem până la ea. Întreb ghizii și la răspunsul de 5-10 minute mă cam bufnește râsul. Știu că asta este cea mai frecventă minciună a ghizilor: „5 minute”! 😀
Dar, de data asta, răspunsul a fost chiar „pe bune“, iar în 10 minute am ajuns la tabără.
Corturile erau deja montate și apa caldă pregătită. E aproape 17.00 și, după „dușul” la lighean, în cortul de masă ne așteptau popcorn și alune, dar și un termos mare cu ceai de ghimbir. Ședința tehnică are loc mai devreme și aflăm că mâine e bine să plecăm la 07.00 din tabără. Urcăm la Kibo (4700), ne odihnim câteva ore, iar la miezul nopții plecăm #sprevarf.
După ședință, gazdele noastre: ghizi, porteri sau bucătari, în total 20 de inși, ne invită afară, unde ne bucurăm de petrecere la înălțime. Acești oameni chiar știu să facă Rai din ceea ce au și, în plus, îți găsesc și ție un loc pentru a-ți oferi din bucuria și energia lor. O lume a contrastelor, unde ei caută culoare, pe când noi preferăm griul, unde ei se bucură de orice, în timp ce noi suntem veșnic nemulțumiți, unde ei își ajută familiile pentru a supraviețui, în timp ce noi ne mai construim o cameră care va sta goală, ne umplem frigiderele cu mâncare pe care, ulterior, o aruncăm în mare parte și găsim tot mai puțin timp și resurse pentru a-i vizita și a-i întreba de sănătate pe ai noștri…
Ne lăsăm purtați în lumea lor, dansăm și ne bucurăm alături de ei. Nu mai simțim strop de oboseală. Urmează să se prezinte fiecare, iar la final facem și noi același lucru.
Cina o luăm pe la ora 19.00. Afară se lasă frigul și corturile, dar mai ales sacii de dormit ne îmbie înăuntru. Mâine ne trezim devreme și avem o zi grea!
Astăzi e momentul să spun, pe lângă „Hakuna matata!“ și mereu #sprevarf, și…„Asante sana“ (mulțumesc mult) pentru tot ce am și tot ce trăiesc!
