După zilele de vacanță au început și cele „grele“, dar mult așteptate în care am dat startul ascensiunii către Everest Base Camp și Island Peak.

Am plecat din Kathmandu spre Lukla cu ceva întârziere, pe la 6.45 ora locală, dar ne-am numărat printre puținii norocoși care au prins un zbor. Din cauza condițiilor meteo, și ieri, și astăzi, multe au fost amânate.

Zborul până la Aeroportul Tenzing–Hillary (cunoscut cu numele de Aeroportul Lukla), Districtul Solukhumbu, a durat cam o oră. Aeroportul în sine este o poveste, fiind evaluat ca fiind cel mai periculos din lume, timp de peste 20 de ani. Inevitabil, dacă vrei să-ți începi ascensiunea în Himalaya, nu prea ai cum să scapi de senzațiile tari ale zborurilor cu avioanele și elicopterele care aterizează aici, Lukla fiind considerată poarta către „acoperișul lumii“. Aeroportul este înconjurat de un gard de sârmă împletită și patrulat continuu de poliția armată și civilă nepaleză.

La o scurtă documentare aflăm că aeroportul a fost construit în 1964 sub supravegherea lui Edmund Hillary, care a vrut inițial să-l construiască pe terenurile agricole plate. Însă fermierii locali nu au fost de acord să renunțe la pământurile lor, așa că aeroportul a fost construit pe poziția sa actuală. Hillary a cumpărat terenul de la șerpași pentru 2.650 de dolari și i-a implicat în realizarea obiectivului. Se spune că Hillary nu era mulțumit de rezistența solului de pe pistă, așa că a cumpărat băuturi alcoolice pentru șerpași și le-a cerut să danseze pentru a tasa terenul care servea drept pistă. Asfaltul a fost turnat aici abia în 2001.

În 2008, aeroportul a fost redenumit în onoarea șerpașului Tenzing Norgay și a lui Sir Edmund Hillary, primele persoane confirmate că au ajuns pe vârful Muntelui Everest, și pentru a marca eforturile lor în construcția acestui locului de aterizare și decolare a avioanelor la „intrarea“ în cei mai înalți munți.

Vedeți câteva imagini și în filmulețul atașat:

La destinație ne-am bucurat de o cafea și un ceai cu care ne-a făcut cinste șeful Pemba Sherpa. Aici i-am cunoscut și pe primii doi șerpași care ne vor însoți, dar și pe porterii care vor căra, fiecare, câte două bagaje (media greutății este 15 kilograme/bagaj). Este o muncă grea, dar pe care o practică încă de mici, fiind principalul mod de a face rost de bani.

Din punct de vedere religios, zona este predominant budistă. Este o cu totul altă atmosferă față de Kathmandu, cu multă ordine, cu multe șantiere, ceea ce înseamnă că turismul este pe pantă ascendentă. Este plăcut să vezi că totul este realizat unitar, în spiritul și stilul locurilor.

Panorama care ne-a întâmpinat este una de vis, cu munți ale căror vârfuri sunt peste 6000 de metri. E primăvară și în Himalaya, iar peisajul cu copaci înfloriți, multă verdeață și rhododendron îți conferă o minunată senzație de bine. Am început tura de trekking, una de încălzire, de această dată, până la Phakding (2670m). Am întâlnit destul de multă lume pe traseu, mulți catâri și iaci care sunt folosiți la transportul echipamentelor către Everest Base Camp. Cred că în jur de trei ore a durat drumul, dar ne-am încântat sufletul și privirile, am „abuzat“ de telefoane și aparate foto pentru a surprinde imaginile unice. Ceva emoții ne-au încercat și pe podurile sau, mai degrabă, punțile lungi care leagă versanții, decorate cu celebrii căluți de vânt. Unul dintre aceste poduri este pe Valea Khumbu, de unde puteți vedea câteva imagini video. Și acesta, și celelalte sunt străbătute și de animalele care cară bagajele turiștilor.

Mâine vom continua ascensiunea, vom avea o diferență de nivel de aproape 800 de metri, până în capitala Sherpa, Namche Bazar, aflată la altitudinea de 3440 de metri. Să sperăm că se va îndrepta și vremea, pentru că la ora la care vă țin de povești, afară plouă de rupe! Și să închei tradițional:

Namaste!