Jurnal de Calatorie – Roxana Toader 16-23 septembrie
Nu stiu daca am avut trei ore de somn, dar au fost dulci si calde, in sacul de dormit pentru zero grade, sub lumina slaba de veghe din dormitorul comun. Imi amintesc si acum un sentiment profund de siguranta emotionala, parca fara precedent, in causul muntilor Atlas, in scoica de piatra vie a refugiului, invelita cu oameni atat de buni!
Ma trezesc la 2.35, cu jumate de ora mai devreme de a suna ceasul, constat apoi cat de bine a facut cine sau ce m-a trezit, caci am avut vreme sa le fac pe toate in liniste si-n timp util. E frig, la ora asta-i cel mai frig, la baile din refugii frigul e parca si mai patrunzator si intunericul noptii mai adauga un real feel de vreo doua grade mai putin, iar apa cu care ma spal nici o mai simt pe maini, pe fata, probabil din instinct de conservare.
In noptile “de varf”, toate actiunile si gesturile sunt aceleasi, clare si precis insirate, intr-o ordine necesara si suficienta, ca intr-un ritual, pe care eu personal il simt si-l urmez natural, de parca m-am nascut cu programul asta instalat in mine, il accesez bucuroasa si simt cum fiecare gest este o treapta care ma inalta spre cer.
Ma imbrac cu fiecare strat tehnic de haine, asa cum am stabilit ieri si le-am lasat la indemana: primul strat, lipit de corp, de lana subtire de merinos, sosetele peste izmene, stratul doi – bluza de flees si pantalonii subtiri si termoizolanti, asez manecile si orice cuta, al treilea va fi geaca de vant si ploaie, subtire si eficienta, ma asigur ca am manusile in buzunarele laterale si caciula in cel de la piept, fixez frontala. Incep sa strang bagajul ramas, cu atentie, sa nu uit sau sa pierd ceva, caci tot ce am in acest rucsac mare, care ramane la refugiu, este pretios pentru restul expeditiei, strang sacul de dormit, telefonul – in buzunarul pantalonului, de la pulpa dreapta, betele la indemana si verific rucsacul mic, pe care il voi avea in spate, pana sus: apa, batoane, nurofen, gel analgezic, cutitul, folia de supravietuire, bandana.
Cu fiecare gest, ma inviorez. Constientizez, totusi, ca mi-e greata putin si simt usor insuficienta oxigenului. au un fasconal, ca sa isi faca efectul pana ne apucam de „treaba”, decizie pentru care primesc ferme felicitari de la Petre, care, by the way, este medic sportiv.
Dormitorul incepe sa forfote, pe masura ce grupul se trezeste, intrebari, sfaturi, poante, rasete, toate in soapta, pentru polonezii din coltul din stanga jos.
Ieri, pe traseu, ne-am tot ajuns din urma si ne-am tot depasit pana la refugiu, ca intr-un joc, in care Liviu face pe-a patimasul. Ne facem si acum ca ne furisam, sa leo luam inainte si-i lasam nestiutori sa doarma, radem infundat.
Masa ne asteapta, impovarator de bogata pentru aceasta ora si starea corpului meu, dar multi mananca din toate: porridge, ca soldatii pe front, paste, clatite, omleta, nutela, dulceturi, branzeturi, legume, ceai si cafea ness. Ma strecor intr-un colt si beau un ceai fierbinte, care imi pare mai amar ca deobicei. In salonul inalt si lat, in care mancam la lumina slaba a unui bec economic, miroase a cald, a cafea si a turmeric, masa e vioaie, desi cu totii suntem nitel amortiti. Privesc pe geam, bezna e adanca si sigur frigul inteapa, sunt 3-4 grade C si
spre varf scade. Imi torn inca o cana. Toata lumea mananca fara intarzieri, nu zabovim, parasim masa, ne luam rucsacii in spate si iesim afara; ne adunam si primim ultimele instructiuni: “Pas cu pas, incet, nu ne grabim nicaieri, nu marim ritmul, in sir indian, cu Ismail in frunte si Rachid la coada, ok? Suntem gata? Let’s go!”
Prima suta de metri este intotdeauna cea mai activata, plina de o energie vitala fara cusur, dopamina si noradrenalina sunt la cote inalte datorita noptii, toate iti ies perfect, pasul, ritmul, temperatura corpului, bucuria de acum si cea care va sa fie, sirul isi pastreaza cadenta si designul, atacam versantul. Inclinatia e mare, Mitza spunea ieri ca are intre 30 si 40 de grade, mi s-a parut mult, teoretic, insa practica ma convinge. Avem de parcurs aproximativ 1000 de metri pe altitudine si ascensiunea este estimata la 5-6 ore, pentru siguranta si reusita. Fiecare pas in sine e simplu, mai multisori asa – devin un efort. Oxigenul nu mai e la fel de mult, starea de ameteala se instaleaza incet si sigur, reglez totul pe minim, din respiratie. Din loc in loc, pentru o gura de apa a unuia, o manusa a altuia, ne oprim. Cand ne oprim, incremenim toti in pozitia in care ne-a gasit oprelistea; privesc o data in sus – mai e!, o data in urma, in noaptea ca o cafea neagra, la sarpele de frontale pe care-l formam, noi, dar si alte grupuri, care mai sus, care mai jos, dupa ora la care ne-am incumetat sa ne pornim. Cate unul are putere sa faca poze, slava, ramanem cu cate ceva imortalizat si din ora asta.
Terenul este pacatos, ne lasa si nu ne lasa sa inaintam: pietris prin crevase, stanci neprietenoase, dar si bolovani rotunjiti, pentru adapost. Ne strecuram in zigzag, cat pentru siguranta, cat pentru abordarea cat mai eficienta a rampei. E greu, da, e greu, sa respir, sa nu las ameteala si greata sa fure din putere, din moment, din bucurie, din reusita, sa nu le las sa domine. Continui sa reglez capul, stomacul si picioarele din respir. E greu, da, ai dreptate. Imi vin in minte cuvintele psalmistului: “Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat”. Hm, de obicei adevarul e nemilos, iar dreptatea seamana cearta. Cand om vedea pe judecatorul care da citire adevarului cu mila si aplica dreptatea cu pace? Am dreptate ca e greu, dar pe munte degeaba ai dreptate, daca vrei sa devii una cu el. La fel ca si cu viata. Ce sa cauti cu dreptatea prin viata, ce copilarie…Pufnesc in ras, de una singura. Eventual sa cauti cu lumanarea. Vreun om. Vreun necaz. Rad din nou. Nu stiu daca ma aud, suntem la o distanta de aproximativ un metru – un metru jumate unul de altul. Parca simt si aud efortul fiecaruia din fata sau din spatele meu, le “vad” muschii, tendoanele si incheieturile prin geci si pantaloni, prin manusi si bete, prin bocanci…Se aude mereu tarsaitul pasilor, in aceeasi cadenta, 30 de picioare “intr-un glas”…”Treceti batalioane romane Atlasul”, rad, imi promit sa adaptezi versurile, am uitat aseara. Sigur, avem ghizii care fac aproape totul effortless, dar si “participanti la trafic” mult mai antrenati, pentru care urcusul varfului este doar o chestiune de timp.
Intr-un fel, pentru toti este doar o chestiune de timp: cat timp rezist in starea in care sunt si care se poate inrautati, pe masura ce urc? Nu ma intereseaza deloc si nici nu ma gandesc sa ma uit la ceas, dar citesc semnele timpului care curge in jurul meu, ca apa pe langa piatra de rau. Incep sa se intrevada curburile versantilor din jur, ca oasele unui amant inspre zori. La intervale regulate, privesc in sus, avem reper seaua dinaintea atacarii finale a varfului, unde ar trebui sa prindem rasaritul de soare. Mai e. Dar si cand o sa fim sus, Doamne! Simt un val de serotonina care ma invadeaza, e rece si cald in acelasi timp, imi pune un nod mare in gat si ma face sa plang de emotie, impropriu spus plans, e un fel de spasm cu hohotit fara lacrimi, imi da o forta fantastica in mijlocul pieptului si senzatia ca m-am ridicat de la pamant, nu mai am picioare, nici bete cu maini, nici cap, sunt doar o minge de camp electromagnetic si lumina, si continui asa pret de,
probabil, cateva secunde, urmate de un placut abandon interior, caci corpul are inca resurse sa inainteze usor, parca fara efort…
Oprire.
Un pic de apa, nu beau multa, nu stiu ce reactie as avea in aceasta stare. Respir. Pornim iar. Ritmul difera tot mai mult la fiecare dintre noi, incepem sa ne separam pe grupuri mai mici, probabil acum e mai bine asa. Il aud pe Cristi, trecand aproape in alergare montana prin dreapta sirului: “Haideti ca de pe sea se
vede Predealul”, hohote, pun pariu ca nici nu mai credeam vreunul ca suntem in stare sa radem in hohote; dupa ras, ma ia un pic ameteala, empatizand cu miscarile rapide ale lui Cristi. Pe unde?, ridic privirea iar, aha, stanga, ma uit foarte atent unde pun fiecare picior, intai pentru ca e vital sa fii in siguranta tot timpul, apoi pentru este un exercitiu de constientizare si prezenta, care combate starea de rau. Imi dau seama la un moment dat ca am secunde in care atipesc, probabil de la concentratia mai mica de oxigen, iar trezirile sunt aproape dureroase, ca atunci cand ti se face rau de somn si rau de la efortul de a te tine singur treaz, nu doare ceva anume, insa toata fiinta e chinuita.
Inca o oprire.
Lasam loc altor temerari, ceva mai rapizi ca noi, sa ne depaseasca. In intuneric, nu le vedem fetele. Dar in coada lor, Liviu, depasindu-ma si el cu nerv, imi lasa in brate, cu disimulata obida, the latest news:
Hai Roxano, hai, futo-i mama ei de treaba, ca iar ne-au luat polonejii!
Rad, rad tare, nu stiu de unde mai am putere, dar rad, de varful compromis complet si istoria poporului roman, care se repeta, precum cu Sobieski la Neamt, in comedia ardeleanului meu preferat.
Ne apropiem de rasarit, iar valea refugiului se vede intr-o lumina beige, prelungindu-se cu cerul de un roz pal. Dragii de ei, ghizii nostri, toti patru, si romanii, si marocanii, s-au straduit atat de mult pentru sincronizarea asta, a rasaritului cu seaua de pe creasta, inca douazeci de metri, hai, mi-e mila de mine si mi-e drag de mine, aproape ca pot sa pun mana pe pauza aceasta emotionala, psihica si fizica care ne asteapta, deodata cu primele raze ale soarelui (“Dupa ce rasare soarele, totul o sa fie altfel, o sa vedeti”, ne incurajase Mizta putin mai devreme), stangul, dreptul, inca o data, inca un bat si, in fata, ca un wide view de
250 de grade, Atlasul isi desface catre noi bratele sale de varfuri si hauri, lansanduse, deodata cu Pamantul in miscarea sa de rotatie, putin pe spate, sa faca loc soarelui, care inunda totul – bolta cerului, crestele muntilor, fetele noastre – cu o lumina galben-rosiatica si cu o energie care ne permit sa ne vedem la fata, unul pe altul, la capatul acestei nopti, sa ne bucuram de noi si de tot ceea ce ne inconjoara intr-o intelegere noua, cea pentru care am urcat pana aici.
Nu degeaba Schimbarea la Fata a avut loc pe munte…!
Am zambetul Acela intiparit pe fata. In jur, in tacere si schimburi scurte de cuvinte, ne despachetam un pic la gat, dam manusile jos, ne imbratisam, ne zambim, facem poze, multe multe poze salbei de munti, de jur imprejur, cu varfurile stancoase inmuiate in rasarit, mancam cate un baton, se fumeaza si cate o tigara,
savuram…Da, soarele cu lumina si caldura lui schimba totul: forta fizica, mentalul, parca si stabilitatea solului, chimia intregului. Privesc indelung soarele si combinatiile de lumina si de materie, pe care le creaza in urcarea lui pe cer. Nu ma mai satur sa privesc, pentru ca peisajul se schimba de la un minut la altul, si mereu in unic. Umpluti de lumina, mai energizati si mai lejeri, simtim ca putem pleca mai
departe, sa biruim si varful. Fac primul pas si o ameteala fara precedent pune stapinire pe mine. Imi ia
cateva secunde bune sa imi revin, da, suntem la 4000 de metri altitudine si nimic din cele grele nu s-a ispravit, ba mai abitir de atenta tre sa fiu. Mai bag un coctail de fasconal si nurofen. Mai beau niste apa, de data asta un pic mai multa. Imi dau ragaz si, numai dupa ce ma simt complet stapana pe mine, ma echipez bine la loc si plec in ritmul meu, si numai al meu.
“O sa scriu, o sa scriu toate astea, de le-as putea memora, o sa fie mai bine dupa ce scriu, o sa ma racoresc de tot, de tot preaplinul asta de bine si de greu, care este, de fapt, toata comoara mea …and the story of my life…”
“O sa ajungem, sigur ca da, incet, suntem asa aproape, suntem pe ultima suta, la propriu, pe altitudine, doar sa ne acordam timp…”
Vizualizez cum ajung in punctul final si IL AM, inainte sa il am, e al meu, inainte de a fi al oricarui altcuiva! O forta uriasa in piept, o bucurie pana la lacrimi in cap si apoi ma racoresc ca dupa un orgasm. In urma, vad de la departare si aflu de la Rachid ca Lili se opreste la Rasarit, nu mai poate mai departe, iar Cristi o va insoti inapoi la refugiu. “Ce mult o iubeste, cum lasa el totul, pentru ea, nu o lasa singura, desi poate ar putea, si ea sa coboare, si el sa o lase, ce frumos!”, imi spun cu bucurie pentru ei. Si ma gandesc ca iubirea le mangaie orice resentiment.
Mai ramane in urma mea doar Laura si, desigur, Rachid, care “o mana” in sus, aproape impotriva vointei ei, cu vorba lui, pentru care avea sa ramana legendar in grup: “Yala-yala”, “Haide-haide”. O astept, se aseaza pe-o stanca, o privesc in ochi si ii prind mainile, incerc sa imi dau seama in ce stare este. E bine, dar e pur si simplu la capatul puterilor. Ma infig bine in poteca langa ea, respir adanc si o rog sa inchida ochii:
Respira liber, ii spun soptit, ii spun ceea ce mi-as dori si eu sa aud: usor-usor corpul tau se echilibreaza cu respiratia, esti linistita, calma, o bucurie si o lumina mare te inunda, e soarele, picioarele iti sunt usoare si abia asteapta sa urce urmatoarea distanta, simti energia in gambe si in pulpe, simti cum te ridici cu
usurinta, esti stapana pe corpul tau, e simplu, te simti bine de tot, varful e aproape si te asteapta.
Fac o pauza.
Poti deschide ochii.
O face: verzi si adanci.
Mergem? o intreb zambind.
Da, imi raspunde, tot zambind, vizibil mai bine. Raman in spatele ei si fac plasa de siguranta si pivot din dragostea mea inopinanta si concreta pentru ea, o necunoscuta minunata, care doreste sa ajunga
in varf. Pe ultima turnanta, pe orizontala, Rachid ne depaseste, asigurat ca totul e bine. Ce onoare mai mare ar fi putut sa mi se rezerve, decat sa inchid sirul acestui grup de oameni minunati, pe care mi i-a daruit Dumnezeu, in cucerirea Atlasului?
In varf, suntem asteptate cu aplauze si, de fapt, toti ne aplaudam unii pe altii, ne imbratisam, suntem teribil de fericiti, radem, facem poze cu varful, in grup si “pe bisericute”, cu drapel si fara, cu caciuli, dar si cu parul in vant, sobri, impresionati sau prostindu-ne in pozitii hilare, ne lasam filmati de ghizi pentru site-uri si ne
facem selfiuri. Ne lipsesc Cristi si Lili, dar ei tocmai au urcat propriul lor varf, in iubire.
Ne gasim, apoi, fiecare cate o bucata de stanca, pe care sa ne asezam si sa sorbim cu toate simturile noastre privelistea victoriei: sirurile de piatra incretite ale Pamantului, de peste 4000 de metri inaltime, hauri stancoase pe masura, cerul si soarele pe care aproape ca putem pune mana. Scot telefonul, prind si eu vreo doua cadre si, deopotriva de credibil si incredibil, pe acoperisul Marocului am semnal! Sun pe Cristi, sotul meu, primul si singurul telefon:
Am reusit, am ajuns, la opt jumate, in loc de zece, am reusit! ii spun entuziasta, emotionata.
Woow, a fost greu?
Da, a fost greu. Dar sunt aici, eu sunt Toubkal! Si doar cand pronunt imi dau seama: “Savarsitu-s-a!” Mi-am implinit visul, ma simt Atlas, si Zeus, si intregul panteon! Nu mai pot nimic, inchid sau pierd semnalul, nu stiu, plang, in sfarsit, cu lacrimi din alea obisnuite, de oameni, de data aceasta, nu de zei, de oameni in care se nasc si care poarta vise, si care devin zei implinindule, lacrimi din alea care limpezesc lumea si incercarile ei.
Mananc cu pofta ciocolata, de toate felurile, de la mine si de la cei din jur, imi rup dintii si-n Tobleronele Laviniei, ciocolata cu “coperta” despre munti, din care Lavinia isi ia cate un baton mare pe orice varf, de data asta – a dark one. Postesc o tigara cu Liviu, ne impacam cu soarta si istoria, radem de propria imaginatie.
Lancezim…
Dar orice victorie are de strans din spate toata insirarea resurselor obtinerii sale. Noi avem de coborat astazi de la 4176 m la 1800… Veseli si impliniti, ne echipam din nou, ajustat orei si efortului (strangem mai bine sireturile, mai dam un strat de haine jos, bagam frontala si manusile la fundul sacului, scoatem bandanele) si ne asternem pe coborare, tot cu atentie, poate si mai mare, ca sa evitam accidente stupide, din cauza vreunei precoci relaxari, asa cum am auzit de atatea ori ca se intampla. Coborarea nu-i deloc o bagatela, trupurile-s obosite, ni se va cere toata rabdarea de a purta orele de mers si multa forta psihica de a ne bucura in continuare, cu aceeasi inima.
Lasam in urma seaua rasaritului de soare si, pe o portiune cu inclinatie mare, vedem un grup de oameni opintindu-se, incurajandu-se cu strigaturi si inaintand cu greu. Aproape de ei, vazand si vorbind, ne lamurim si imi revin din semetie: este o gasca de best friends, ducand pe o targa, pana pe Toubkal, pe prietenul lor invalid, ca sa vada si el maretia lumii in care am fost creati, cu sau fara picioare, dar cu
inimi.
Probabil instictiv, toti cei prezenti am refacut mental intregul urcus, gandindul langa targa…Poate ca a fost un imbold in plus, pentru care drumul de intoarcere mi s-a parut cel putin la fel de frumos, si astazi, ca si ieri, cand mi s-a dezvaluit prima data.
Dupa jumatatea coborarii catre refugiul de la 3200, cu talpile usturand, cu o glenza dureroasa, cu atentia redusa considerabil si cu rabdarea la mare incercare, din gluma in gluma cu Liviu si Petre, transport solution oriented cum sunt, chiar si cu glontele in cap, o idee eliberatoare ma fulgera: catarii! Nu putem inchiria catari
pentru coborare pana in Imlil? Petre se intereseaza pe langa Rachid si raspunsul este pozitiv. Ei, parca altfel zbor pana la Les Muoflons!
Ajungem rand pe rand cu totii la refugiu, ne felicitam inca o data, punem muzica, profitam de semnal sa trimitem vesti catre cei de acasa, ne primenim un pic si pranzim cu toate bunatatile dinainte. Facem apoi adunarea fetelor istovite si alintate, care avem nevoie de patru picioare, ale altuia, care sa ne coboare din imparatia cerurilor. Suntem cinci. Plus Petrica – sase. Deci “sase cai frumosi”.
Gasca pedestra pleaca inainte, in timp ce muletierii pregatesc sase catari. Sei incropite din covoare de carpe, zdravene si viu colorate, ne asteapta sa ne urcam pe ele.
De urcat, ne urcam, insa cand ne punem in miscare, totul pare extrem de precar, si seaua, si echilibrul, si mersul, si cararea ingusta, intreaga constructie a lumii se clatina cu noi cu tot si nu exista nici o parghie de control. Simt o mana ferma pe bratul stang, intorc privirea, e Rachid:
Relax, imi spune cu o incredere si o liniste, din aia de care ai, cand intemeiezi o viata noua. Aa, apoi atunci asa fac. Si iata parghia, in mine era si insemna sa predau tot controlul animalului acesta mic, cu cele mai subtiri si scurte patru picioare, pentru un animal de povara, de sub mine. Intreb pe muletier cum il cheama. Imi spune ca e femela, doar femele duc si poveri, si oameni, si nu au nume. Un nod in gat si o durere in mijlocul pieptului, pentru ceea ce aflu. …Dar ce vreau eu, aici, acum, …sa schimb lumea, sa am dreptate…?
May I name her?
Yeess! Oamenii astia usori, de la capatul lumii, cu care poti purta conversatii, simple intr-adevar, dar poti, in engleza si-n franceza.
Fatima, ii zic, bucuroasa si impacata, in timp ce Fatima ma leagana, cel mai dulce leganat, pe drumul pe care vad si simt ca il cunoaste cu ochii inchisi, asezand instinctiv copitele in cel mai sigur punct de pe carare, pe margini de prapastii, in care privesc acum zambind, cu liniste si siguranta deplina. Laura, in fata mea, complet relaxata, face poze, multe. Lavinia, in spatele meu, a depasit demult relaxarea, este singura cu magarita ei, fara de muletier, ca o matroana absoluta si rade cu o pofta molipsitoare. Aceasta e Lavinia!
Rade si restul gastii, cu care ne intersectam pe drum (la popasul pranzului, ca sa recuperam jacheta rosie a Emmei, uitata ieri si rezolvata de Rachid), de ineditul si, pe undeva, caraghiosul situatiei, si, trecand din nou pe langa Sidi Chamharouch, tot fara vreme de-nchinare (ma uit hipnotic la piatra alba, ceva imi spune ca e in
regula, pot sa ma duc mai departe, ce era de facut, a fost facut), o tinem cu totii, care pe jos, care calare, care mai repede, care ma incet, tot catre Imlil…
…Am urcat Atlasul cu picioarele, cu ochii, cu inima si l-am coborat pe catari impodobiti in culori, de pe stancile sterpe pana catre vaile inverzite, cu versantii sai masivi de jur imprejur, sub un cer albastru luminos si curat, ca inimile noastre, saltand usor in sea, imbatati fara strop de vin, in acest cadru desprins dintr-un documentar National Geographic, pe care il retraiesc si azi ca pe-o poveste fara sfarsit, povestea mea berbera…