Ceasul Fossil s-a dus, aia e, dar macar ochelarii de soare?
Ai pierdut si ochelarii? Nu se poate…
Aproape ca deja mi-e mie ciuda de toate pagubele Emmei.
Adidasii astia rozi sunt ai tai, Lavinia?
Da, raman aici, daune colaterale, nici nu mai am unde sa-i mai pun.
Ok, eu zic sa coborati voi cu toate bagajele, mai fac eu un rond si vin.
Fetele ies, cu rucsacii mari, rucsacii mici, plus papornitele Laviniei, pline de achizitii.
Azi dimineata am avut taman bine vreme, fara graba, sa facem ultimele cumparaturi. Eu, ghid de Medina pentru Lavinia.
Mai am fix 100 de dirhami de spart azi! ii zic eu , facand pe smechera.
Io 7! mi-o intoarce si ne buseste rasul pe amandoua.
Apoi a mai gasit 50 de euro si nu s-a putut intoarce cu ei acasa.
Eu mi-am implinit si in dimineata asta o dorinta, mai micuta, dar restanta: un rucsac de toata ziua, simplu, cu cat mai putine compartimente, dar…sa aiba un quelque chose. Ma astepta atarnat in fata pravaliei unui marochiner, caruia i-am facut safteaua: din piele de culoarea pamantului Marocului, cu patina prafului, a soarelui si a vantului, in bataia carora statuse de cand a fost mestesugit pana la mine.
Lavinia, in schimb, a bagat si rucsac, si geanta de voiaj, si cosmetice … Si am lasat-o la targuit, m-am intors in riad, cu rucsacelul meu vechi nou in spate, sa imi termin bagajul…
Ok, deci inca o tura de camera si de baie. Trag patul Emmei – ochelarii de soare. Rasuflu usurata. Tot e ceva! In rest – clean. Inchid ochii, in mijlocul camerei multumesc din inima, ma retrag, las usa deschisa, e liber acum, sa vina cine mai are vise de implinit.
La micul dejun, ii ascult pe Mitza si pe Anca cum isi fac planurile pentru Hymalaya, unde vor pleca in cateva zile dupa intoarcerea la Bucuresti. Tintesc varf de 6000 si am de pe acum convingerea ca toate se vor aseza spectaculos, iar ei vor fi invingatori. Ne bucuram pentru ei, ne interesam un pic de una-alta si poate ca in mintea fiecaruia se sadeste o samanta…
…Facem putin pana la aeroport, nu ma uit nici in dreapta, nici in stanga, tin bine nodul din gat acolo, sa se termine cat mai rapid, daca tot se termina…
Ne luam fiecare ramas bun de la Rachid si de la Ibrahim, pe rand, cu multe multumiri. “Deci chiar se termina”. Ne-au ajutat si nu prea “despartirile mici” de ieri, asta e de azi e belea. Ne asezam la coada la check in si, usor – usor, inafara de poze haioase si poante, discutiile se deruleaza catre rutinele noastre de acasa, asa zisa “revenire” la “normalitate”, cuvinte care ma tulbura, ma contrariaza, aproape ma infurie…
Cum adica “normalitate”, dar asta ce este?…Eu asta vreau sa fie normalul, implinirea viselor. Eu nu vreau sa imi revin, vreau sa raman asa, castigata cu toate cele primite aici!
In linistea orelor de zbor pana la Frankfurt, la 10.000 de metri de orbita si influenta Marocului, reusesc sa constientizez unde am ajuns, ce simt si ce vrea inima mea.
Cand un vis vine catre tine, intai il percepi in minte, dar in acelasi timp, acest vis este un mesaj energetic care vine precis catre tine si nu catre altcineva (si, sincer, ma indoiesc ca visele lovesc la intamplare!) si iti schimba chimia creierului si a intregului corp, iti schimba structura sufletului si iti da o noua cheie pentru a intelege viata (in cel mai larg inteles al cuvantului “viata”). Da, te tulbura, neindoielnic si de fiecare fuking data, fara exceptie! Dar este felul Universului de a te intreba: cine vrei sa fii, ce vei face acum, ca ai aceasta noua cheie? Nu, nu mai esti niciodata la fel, dupa ce te-a atins un vis, daramite dupa ce l-ai gustat sau s-a implinit…
Nu, nu vreau sa ma intorc inapoi la “viata normala” dupa Maroc, ori dupa implinirea oricarui vis. Cum as putea? Ar fi lipsit de recunostinta si stupid, e ca si cum mi s-au dat toti oamenii acestia, toate locurile si toate emotiile acestea degeaba, ca sa nu mai vorbim de eficienta in economia Universului, care vrea si el sa obtina ceva nou prin ceea ce mi-a daruit!
Sigur, nici nu o sa ma apuc de plans, invelindu-ma in durere si trairi lipsite de speranta, ca nu-l pot pastra vesnic, in aceeasi forma, asta e iar stupid, lipsit de gratitudine si ineficient.
Asa cum se intampla cu tot Universul, si visele isi schimba energia de manifestare, a lor si a noastra, din momentul in care s-au intrupat in noi pana le implinim, dar si dincolo de implinire.
Am primit visul, l-am urmat, l-am implinit, l-am lasat si pe el sa se implineasca prin mine, iar acum sunt in momentul de “dincolo de implinire”. Asa cum o cometa are o coada, tot asa si visele au. Nu vreau sa ma lupt cu aceasta coada, cu aceasta energie reziduala cu care am ramas, nu vreau sa o indepartez, o, nu!, ea este fix esenta a ceea ce am fost invatata primind aceasta noua
cheie a vietii, acest vis! Inca nu stiu cum se va derula totul odata ajunsa acasa, dar presimt ca ma apropii de un bine, superior oricarui bine pe care l-am trait pana acum…
Ajungem dupa miezul noptii pe Otopeni, ne trece os prin os pana ajung bagajele, dar “mai radem – mai glumim – nu parasim incinta”. Facem poze, postam pe grup si primim la schimb: in Essaouira viata abia incepe, mai sunt si cu doua ore in urma, pehlivanii!
Ne imbratisam foarte tare, pe rand, indelung.
O, Cher Serge…! Hai ca ne auzim si ne vedem, cel putin cei din Bucuresti – ma ocup sa strang randurile, sa
organizez o cina intr-o seara impreuna. Acum o duc eu pe Anca acasa, e cel mai aproape de mine.
In apartament, nu aprind nici o lumina, ma chinui cum pot sa duc si sa bag bagajele in casa, le las pe unde am loc, ma dezbrac si ma bag in pat. Ah, de-as adormi instant, cat inca sunt amortita, fara nici un crampei de gand sau inghioteala in inima! Si un dumnezeu milostiv asa face, ma cufunda in somn.
…Deschid ochii, e lumina, e dimineata, e a doua zi, e Bucuresti, ma buseste plansul, unul amarnic, de neconsolat! Iau telefonul, scriu pe Camile: “Vreau repede, repede, repede inapoi!”. Continui sa plang. Ping , ping. Emma: “Si eu!”,
Lavinia: “Si eu!”. Ufff! De “normalitatea” asta am nevoie!
Bun, in regula, deci sunt in grafic…
Ma dau jos, sa ma duc in baie, sa continui sa plang acolo. Ultimul lucru de care am chef este sa explic cuiva acum de ce plang. Cum as putea sa explic intr-o idee zecile de pagini de sentimente scrise pana acum, ca sa inteleaga cineva ce traiesc?
Ca bine a zis Dubinciuc cand a zis:
“Vreau sa fac un lucru pentru
Omul care a cazut din vis.
Sa nu-l faci sa joace teatru