Am pășit prin „Iad“ până la aproape 6200m, dar am avut ocazia să văd, preț de câteva momente, cum arată „Raiul“. Ăsta al nostru, al iubitorilor de munte. Și, da, acum, când sunt undeva, pe la 4000 și ceva de metri, pot spune cu mâna pe inimă că această experiență a meritat tot efortul și fiecare bănuț.
Am coborât, dar ochii și sufletul nu s-au mulțumit cu cât au putut cuprinde. Așa că mă trezesc, ades, privind înapoi… Și, cine știe, poate că voi reveni!
Ziua vârfului a fost pe 16 aprilie. Ne-am trezit la miezul nopții, vineri spre sâmbătă, pentru că pe la 01.00 aveam programată plecarea. Chiar dacă adormisem cu gândul la marea ascensiune, când a sunat ceasul, parcă aș mai fi moțăit un pic, mai ales ca era destul de cald în cort, iar în sac și mai și.
Până mâncăm ceva și ne facem rucsacul se face ora 01.00. V-am mai spus că totul s-a desfășurat cu maximă punctualitate în această expediție. Mai primim și un pachețel care avea să ne fie foarte util pe la prânz.
Începe să se lase frigul, resimțit parcă și mai puternic de la orele puține de somn. Inițial, am luat pe mine hainele normale din turele de iarnă. Dar, acum, am mai pus și o pereche de supramănuși și o geacă de puf groasă.
Din tabără, urcarea începe pe o potecă ce șerpuiește, la început, pe malul lacului Imja Lake, apoi urcă printre pietre și praf, iar sus sunt deja bolovani. Totul acoperă ghețarul.
Traseul tehnic începe cu un urcuș abrupt și continuă așa, ca dificultate, până pe la 5800m. Peste tot vezi gheață, zăpadă și poteca este brăzdată de crevase. Aici este „crampons point”. Ne punem colțarii, îmi scot pioletul, iar de aici se merge doar legat în coardă, până la perete. De acolo, turistul intră pe blocator. Suntem în echipe de câte cinci și urcarea o facem prin câmpul de crevase.
Înțeleg de la Ana și Mitză că, de data aceasta, traseul este mult mai dificil. Ei l-au urcat și în toamnă, dar acum s-a îngreunat din cauza topirii zăpezii și a ghețarilor, făcând pereții mult mai greu de escaladat.
Sunt crevase mari de 20-30m și te cam apucă frica. Dar ne bazăm pe șerpași că ne vor scoate teferi și pe cel mai bun traseu la corzile fixe ce urcă aproximativ 300m pe vârf.
La 09.35 sunt sus, pe Island Peak, la 6189 metri. Respir greu, dar sunt sus. Mă gândesc întâi la familie, apoi, după vreo zece minute, în care încerc să iau pulsul lumii și energiei de aici, una cu oxigen mai puțin, mă tentează prima poză. Facem câte putem pe spațiul strâmt în care încercăm să ne găsim cu toții un loc. Mă gândesc si dacă mai revin… Pentru că este un traseu chinuitor.
În jurul orei 10.00 ajunge și ultima echipă. Își trag sufletul și vine momentul să o ceară în căsătorie. Zice „Da!“. Nu știu dacă nu ar fi fost prea riscant un refuz J). Glumesc! Sunt super mișto tipii și să aibă o căsnicie trainică precum munții!
Am privit în jur și am avut parte de cea mai interesantă și frumoasă lecție de geografie, și nu numai. Oricâte am învăța la școală, nimic nu se compară cu ceea ce deprinzi din călătorii care-ți oferă lecții multidisciplinare. Înainte de toate, te învață să te cunoști pe tine. Să faci cunoștință cu limitele tale, dar și în ce măsură ți le poți depăși. Ulterior, afli despre cultura, civilizația, istoria, geografia, gastronomia și tot ceea ce ține de locul respectiv.
Urmează să coborâm creasta din apropierea vârfului. E bine că avem coardă fixă.Suntem, totuși, la 6189m. Urmează primul rapel, și următorul, și încă unul… Corzile sunt amestecate și se mai încurcă. La fiecare punct fix avem câte un sherpa care se asigură că totul este ok
Din când în când mai trage de câte o coardă pentru a se asigura că turiștii sunt în regulă.
Sunt printre ai noștri și le mai dau indicații. Ngimadawa Sherpa are deja încredere și mă lasă să cobor pe o coardă paralelă ca să mai dau, la rându-mi, niște sfaturi. M-a avertizat Mitză că n-o să pot scăpa de meserie, oricât de turist mi-aș propune să fiu…
Ajungem greu la câmpul de crevase și începem coborârea pe picioare. Suntem împărțiți în mai multe grupuri, în funcție de cum am scăpat de rapeluri. Au mai fost vreo patru echipe pe vârf.
Ne regrupăm la marginea ghețarului și scoatem colțarii. Îmi refac energiile cu ceva din „traista“ pregătită cu mâncare și, cu ceva energie, încep luuuunga coborâre pe poteca de bolovani. Vedem lacul cum parcă se tot distanțează. Este o stranie senzație care te încearcă. Iar cei care au „trudit“ să urce munții, o înțeleg. În ciuda chinului, a efortului depus, depărtarea de „suferință“ îți lasă, totuși, o senzație de părere de rău. Ești bucuros că ai reușit, dar trist, în același timp, că locurile care ți-au adus satisfacția sufletească rămân în urmă și, Dumnezeu știe, când urmează să le reîntâlnești.
Și merg, merg… La 15.30 intru în tabără și mă prăbușesc în cort. Sunt în a doua grupă, iar de 14 ore și jumătate sunt tot pe „drumuri“. La 16.00 ajung și ultimii de pe traseu, iar pe mine mă trezesc șerpașii, anunțându-mă că trebuie să preia bagajul mare și să strângă cortul ca să îl ducă în tabăra Everest Base Camp.
Pe la 16.30 ne adunăm în cortul de masă, și spre bucuria băiatului de la bucătărie și a mea, mâncăm o super supă de tăiței, bineînțeles cu usturoi :))
Îi las 100 de rupii și e foarte încântat. La 17.00 plecăm spre Chukhung. Merg repede cu Gabi în față, nerăbdători să ajungem într-un loc unde este mai mult oxigen, condiții și unde ne putem odihnic, iar pe la 18.30 ajungem la cazare.
Avem Net!!! Gândul mă duce acasă, la soție. Văd însă că Lili deja aflase de isprava noastră de la 8k Expeditions și a dat vestea și prin țară. Îi confirm vestea bună că suntem cu toții ok, și cu vârful în palmares, îi trimit și câteva poze.
Așteptăm gașca, ne luăm camerele și mergem la masă. Mâncăm repede câte ceva, ne spălăm și ne băgăm în saci. Pentru efortul și siguranța pe care ne-au conferit-o de-a lungul traseului, le lăsăm șerpașilor bacșiș, câte 200 de dolari/om. I-au primit, dar, cum am mai spus, sunt meritați pe deplin.
A fost, de departe cea mai solicitantă zi, dar și cea mai „plină“. Și, din nou, îmi exprim public, prin cuvinte simple, RECUNOȘTINȚA pentru alegerile făcute în viață. Pentru că am avut curajul s-o iau de la capăt în tot! Pentru că fac ceea ce-mi place și pot cunoaște lumea asta de-a lungul și de-a latul!
Ca idee, în ziua vârfului am avut de făcut un traseu cu o diferență de nivel de 1100 de metri, de la baza Island Peak, până pe vârf și, ulterior am coborât de la 6189 până în Chukhung, la 4780 m (cât îmi indică altimetru).
Pe la 20.30, dorm deja cu telefonul în mână, scriind povești din Himalaya. Duminică, pe 17 aprilie, când mă trezesc, verific ce-am reușit să trimit și încerc să transmit cât de cât „restanțele“ scriitoricești, pentru că nu mi-am închipuit niciodată cât de multe satisfacții poate aduce scrisul și, mai ales, feedback-ul lui. Acum îi înțeleg „microbul“ nevesti-mii.
Suntem ok cu toții azi, iar în afară de Mitză și Anca, pentru care ascensiunea continuă cu Ama Dablam, pentru ceilalți, gândurile se îndreaptă #sprecasă.
Și la coborâre descoperim noi locuri, noi povești, noi oameni!
Namaste!