Ziua 7. Marrakesh

Dimineata e proaspata, rece.

E prima zi in care incalt sandale si imbrac o fusta, simt ca plutesc.
Am incercat in fiecare zi, de cand am coborat de pe munte, sa ma integrez in peisaj cu imbracamintea, in beige si albastru, ca sa nu rup coerenta cu locurile, culorile si sentimentele. Am fost sfatuite sa ne acoperim umerii si o fac din ceva mai mult decat respect. Azi sunt intr-un maieu negru “barcuta” si o fusta de matase neagra cu un discret model alb. In picioare am sandale lacuite de culoarea cuprului, pe umeri esarfa albastru-gri, iar in spate – rucsacelul albastru.

Luam micul dejun pe terasa de pe acoperisul riadului. Dispusa pe trei nivele, terasa ne primeste, pe alese: nivelul la care servim masa, o masa lunga, de zece – douasprezece persoane, din fier forjat, cu scaune asortate, pernute moi, albe, legate cu fundite, intre ziduri inalte, plante imense si flori din abundenta. Intr-un colt – un foisor, tot din fier, vopsit in verde, intruchipand o iedera ca un labirint, pentru ca intri, dar nu mai poti iesi: canapele generoase si cu perne mari, albe, imbietoare te tintuiesc la masuta joasa, din fier si mozaic, pe care incep sa vina, la cerere, tot felul de bucate. O jumatate de nivel mai sus – este cortul in care petrecut aseara, la lumina lunii, a felinarelor si a tigarilor, insotiti de alcool. Iar o jumate de nivel mai jos – un spatiu intim, cu o singura masa, un fel de separeu intre lume si cer, caci acolo numai din greseala poti ajunge si numai fara voie ti-o fi sortit sa ramai. Podeaua e numai piatra, groasa, in culori pamantii, as merge desculta, sa ii simt toate rugozitatile. Ma asez in foisor, pe una din canapele, ma insotesc cu o cafea aproape fierbinte, imi place asa mult cum miroase si, in racoarea diminetii, ma incalzesc. Sunt vioaie si vesela, o energie noua ma inunda: i-am dat voie Marrakeshului sa isi faca de cap, sa imi ofere ce vrea el, dar sa tina minta ca eu, daca e sa imi doresc ceva de la el, vreau maxim trei lucruri, pentru ca doar pe azi il avem: sa ma ratacesc pe stradutele Medinei, sa cumpar cateva cadouri si sa am parte de un hammam autentic.

Fix asta le spun si fetelor, Andreea si Laura, asezate una de-a stanga, cealalta de-a dreapta, care e planul meu. Si intram in vorba. De cand imi doream sa le desfac, sa vad ce frumuseti ascund! Laura, cu ochii ei de smarald, imi povesteste cu o modestie asa frumoasa despre maturizarea ei, fortata, dar ce sa mai facem , binevenita, dupa predari de casnicie si afaceri, socurile din spatele “gardurilor vopsite” si acceptarea, apoi, impacarea si acceptarea a tot si a toate, dar mai ales a sinelui. Raman niste demonstrari de facut, dar la vremea lor, nimic grabit.

Andreea este singura iubitoare de munti, de care am auzit, cu frica de inaltime si care sufera cumplit de frig!
Incerc sa inteleg cum este posibil, dar nu pricepe nici ea insasi, decat ca iubeste muntele mai presus de orice. Nascuta in Predeal, cum ar fi putut avea scapare? Blonda, fina si discreta, imi povesteste un crampei din viata ei, dominata cu vrere si cu bucurie de umbra unui tata care tine in mana neobosit si business, si familie, si comunitate, cu energia si sfaturile lui, catre care toti cauta. Andreea ne-ar asteapta pe toti pe partie sau pe munte, oricand, sa ne puna totul la dispozitie, numai sa venim. O ingaduinta grozava ne stapaneste discutia si sufletele, fata de noi insine, fata de cei importanti in vietile noastre, provocand durere sau bucurie, insa categoric provocand procese, care intotdeauna sunt benefice.

Ne trag ceilalti si ziua plina afara din foisor, yala-yala, caci si azi avem program: Iddir, un ghid licentiat pentru
oras (alta licenta decat ghidul montan) se prezinta la 9 am fix, ca sa ne faca un tur profesionist de Medina. Cu alai, cu poante, cu intoarceri in camera dupa cate o masca sau un sal, ne grupam si iesim in labirintul de stradute ale vechii cetati. Gata cu masina, gata cu sezutul in fund, ajunge cat am patimit, picioare – faceti-va treaba! Toate, absolut toate stradutele sunt inguste si foarte inguste, doar ziduri, care mai inalte, care mai joase, caramizii in exclusivitate, Marrakesh purtand cu mandrie seva denumirii tarii Marocului, dar si supranumele de Orasul Rosu. Este citadela intemeiata de berberii lui Almoravid, acum mai bine de o mie de ani si apoi centrul de greutate al unui imperiu comercial, cultural si religios musulman, ce cuprindea nord-vestul Africii si sudul Spaniei, Andaluzia, impregnand intreg acest teritoriu cu esentele unei vieti deopotriva pamantene si spirituale!

E asa de bine ca ne conduce Iddir, iar noi doar ne tinem dupa el, urmarind spectacolul din jurul nostru.
Un ambulant batran imi iese inainte cu roaba plina cu fructe de cactus: iata.

Deux fruits, s’il vous plait, mai coapte.

Doamna vrea mai coapte? Rade cu subinteles. Mi le alege pe cele mai mari.

Asa sunt bune?

Da, zic. Vite, je suis attendu, il rog zambind. Si paca dintr-o singura miscare, mi le curata pe amandoua.
Mi le intinde cu maini imbatrinite si cu zambetul larg, in djbala lui alba.

Tanemmirt! Ii spun, din toata inima, privindu-l in ochi, oprind totul in loc.
Zambeste si mai larg. Raman cateva secunde in poza asta. Ma desprind apoi din mainile, zambetul si privirea lui si dau drumul timpului sa curga mai departe.

Prima vizita este la Moscheea Kasbah, reprezentantiva de cand s-a cladit, in secolul al doilesprezecelea, pana astazi. O inconjoara trotuare albite de lumina, curmali si intreaga cetate, cu bratele sale. Turnul minaretului este vizibil din orice colt al Medinei si ne-a ghidat pana acum, pe tacute. Dau sa il privesc si eu si, desi soarele imi intra gelos in ochi, semiluna straluceste mai tare. Intram in curtile sale si, practic, intr-o alta lume: smochini, trandafiri, lamai, garduri vii de rozmarin.

Iddir ne povesteste istoria mormintelor Saadiene, datand din secolul saisprezece, punctul culminant al arhitecturii marocane, dominat de luxul designului interior. Pierd rapid sirul datelor, ma asez pe jos, aproape de morminte si privesc in sus, catre coloanele si dantelaria de piatra si stucaturile de lemn, care imi par mai impresionante, mai desavarsite privite de la pamant. Da, uneori si maretia mormintelor are sens, poate nu doar pentru cei care raman… Cifrele si datele istorice nu ma mai pot prinde, iar glasul, chiar daca placut, insa monoton al ghidului, m-a pierdut. Si oricum, cui prodest? Tot ce am nevoie sa inteleg este chiar aici si acum.

Ma plimb pe aleele de piatra, cu parfum de rozmarin de-o parte si de alta, catre patio-ul din capat si-napoi: Serge, imbracat de dimineata djlaba alba cu broderie verde, cu tachddat-ul pe varful capului, cu ochelarii de soare dreptunghiulari, pare un musulman autentic, usor ratacit in timp. Lavinia este in cea mai galbena rochie de pe Pamant, iar rujul rosu spre portocaliu este Channel. Isi fac amandoi poze intr-o veselie, sub un smochin batran, prin care soarele strapunge cu raze de lumina, care ies, negresit, in toate cadrele. In umbra coloanelor din patio, o femeie musulmana imbrobodita, din cap pana-n picioare, sade pe-o banca, in dreptul unei plasme imense, cat un perete, butonand la telefon. Iata emanciparea. Dupa atata broderie in piatra, dupa
atatea veacuri…

Cu diverse intrebari si poante, iesim din curtile moscheei si il urmarim agale, fara sa ne grabim, incalzindu-ne numai bine, pe Iddir. E inalt, slab, imbracat in camasa si pantaloni albi, cu o djbala de in maron inchis pe deasupra, care ii da un aer vechi si enigmatic. Imi place sa cred ca este profesor de istorie, dupa cum are multe date despre orice si dupa tonul didactic in care ni le insira pe ata. Dar probabil este numai parerea mea, romantata, despre un marocan dichisit, care a invatat istoria orasului sau si traieste din asta…
Parca simtind ca e timpul sa ne scoata din letargie, Iddir ne anunta ca o luam direct prin piata, ca sa ajungem la urmatorul obiectiv. Dintr-o data, intram in alt film si incepem o incursiune printre cele mai inghesuite tarabe, peste care tot Marocul s-a revarsat: flori in coroane, buchete sau la fir, fructe si legume in lazi mari, seminte si mirodenii in saci colorati, masline in butoaie, peste si fructe de mare ingreunand tarabele neincapatoare, carne proaspata, animale vii, muzica tare peste tot, copii mici desculti, negustorese imbrobodite si musulmani galagiosi. Aleile inguste pline de pamant innoroiat, impreuna cu tot conglomeratul de mancare si de oameni, dau senzatia de mizerie. Si totusi, am observat atent si am inteles aici, mai bine ca oriunde, ca este numai o senzatie, caci mancarea este, de fapt, proaspata si curata, iar mainile – spalate de cel putin cinci ori pe zi, macar inainte de rugaciune. Si am mai inteles ca nu oricine poate
trai curat cu mizeria langa el, ca iti trebe putere s-un spirit stapan pe sine sa rezisti apucaturii obsesiv – compulsive de a face curatenie, ca mine, in fiecare dimineata si seara cu matura si farasul prin casa. Caci saracia si mizeria, daca si unde le-am intalnit, nu sunt un stigmat, ci sunt asumate, o data din cauza (sau poate chiar “datorita”) naturii acestui pamant, apoi a istoriei, dar peste toate – prin alegere, mostenita din alegerea stramosilor berberi, de a fi liberi de orice reguli impuse de “civilizatii”, care, de cele mai multe ori, vor doar sa iti exploateze pamanturile si sa te conduca…A sta curat langa mizerie prin alegere, iata o treaba la care am de lucru. Mirosurile mult prea puternice ne dau afara din piata. Regrupati si razand, eu cu menta-n nari, ne lasam condusi mai departe printre ziduri rosiatice si djbale, intranduri nebanuite, strajuite de curmali, cu usi si tocuri ornamentate, incercand sa rezistam ispitei de a ne opri la pravalii (o sa avem liber imediat dupa pranz, sa targuim cat vrem!) si sa ne pazim de scuterele care trec cu viteza si indemanare pe langa noi: astia piloti! Ma plimb cu capul in nori (hm, ce bine mergea expresia asta pe munte!), constientizez ca ma simt bine de tot, sunt de aici, de pe stradutele astea, as vrea sa ma reazam de un zid, sa ma fac una cu el si sa raman aici nedeterminat…

Acestea sunt zidurile cartierului evreiesc, the Jewish Mellah of Marrakech. Ooo, deci sangele apa nu se face si chemarea lui o fi atat de puternica? Ce reactie chimica se intampla intre globulele mele, de cate ori ma apropii de-o sinagoga? Bunicul tatalui meu dinspre tata era evreu si avea cei mai albastri ochi care
au fost vreodata plamaditi la om. Ne dadea zahar cubic, nu era nevoie sa il pupam si nici sa stam mult la el, daca nu voiam. Eu am ramas de la el doar cu numele de fata si, desi linia materna da girul semintiei, o slabiciune pentru evreiesc. Am deprins apoi in viata, poate cu atatea feluri de sange in mine, o adaptabilitate si o aplecare spre intelegerea oricarei credinte de pe Pamant.

“Orice oras important din lume are cartierul sau evreiesc”, dar aici, in atata islam, totul pare mai exotic si mai
puternic energizat. Evreii au sosit in Maroc in numar mare in secolul cincisprezece, alungati din Spania si Portugalia, stabilindu-se intotdeauna in orasele mari, pe langa curtile regale, atat pentru protectia si unitatea comunitatii lor, cat si pentru negot, deservind cu mestesugurile si influenta lor culturala dinastiile care i-au ingaduit. Povestind de influenta andaluza, usor-usor (ghizii “de oras” nu au in vocabular “yala-yala”), ne indreptam spre Palatul Bahia, constructie recenta, a secolului nouasprezece, insa ridicata tot in traditia deschisa de secolele anterioare, de catre Si Musa, mare dregator al Sultanului Muhammad ibn Abd al-Rahman, sclav negru la origine, care a reusit sa parvina, devenind mare dregator si apoi lasand mostenirea dregatoriilor si viselor lui indeplinite catre baiatul sau, Ba Ahmed ibn Musa…
In curte – portocali de Sevilla, adusi in Maroc si la Palat doar pentru parfumul si uleiul fructelor, caci altfel, cat de coapte le vedem, sunt amare. Patrunzand in adancul Palatului, pierd sirul salilor: totul e o succesiune de incaperi, coplesitor ornamentate, coloane, arcade, ferestre, bolti in piatra, in lemn, in mosaic, in sticla colorata, coranul sculptat in braiele de piatra de deasupra usilor, mici curti interioare, patrate sau dreptunghiulare, in mijlocul carora apa, simbolul abundentei, tasneste din fantini, iar grepfruit si rodii se apropie de parg, alei batute in mosaic, patio-uri late si umbroase alternand cu solarium-uri imense, inundate de apa si de soare, spatii de rugaciune si alcovuri cu poezii de amor incrustate in pereti, pentru nevestele favorite. Albastrul si verdele predonima in decoratii, deopotriva in contrast si in armonie cu simplitatea alba a pietrei si cu nuantele lemnului, cu lucirile apei si cu vegetatia. Cristi ne cere un pic de tot sa fim atenti si la el; mesaj de la Rachid: care vrem sa facem un hammam, caci riadul in care suntem cazati are de toate, numai sa ne randuim oleaca, ca suntem multisori. Ma pufneste rasul, a ajuns Dumnezeu asa rapid la lista mea?

Io DA, zic, oricand se poate, ma adun de pe orice drum. Si se intocmeste apoi lista, cu dezbateri si intrebari, se anunta Rachid. Circuitul de vizitare ne intoarce, pe nesimtite, inapoi in curtea de la intrare.

A! Am ajuns de unde am plecat? ma trezesc ca intreb retoric.

Asa se intampla de obicei, imi spune Cristi zambind. Radem amandoi si ne inghesuim sa ne pozam cu Serge, care are tot haremul primprejur. A iesit atunci o poza de pomina, am strigat “Tzatzeeee!” , cu piepturile inainte si s-a potrivit mai aibitir ca oricand. Da, obosesti si de prea frumos, asa ca, pentru prima data dupa o saptamana de zile, ma simt eliberata iesind pe poarta Palatului, catre inima Medinei, la brat cu Lavinia, galbena ca soarele din cap pana in picioare, aproape strigand:

Vrem cafea, vrem “libertate”, vrem o pauza, o pauza de la vacanta, istorie si adanc, noi suntem europeni, slabi, albi si prapaditi, nu ne mai putem ingropa mai mult!

Multumim lui Iddir si ne luam ramas bun cu mana dreapta la inima, asa cum ne-a invatat adineaori in plimbare, plecand si capul in semn de servitude. Ratacind de zalude, cu Emma cu tot, iar ca Trei Surori, un labirint de stradute ne scoate in “piata mare”: Djemaa el-Fna este, cat vezi cu ochii, plina de tarabe, iar cele cu mancare gatita si sucuri de fructe sunt in chiar in mijloc. Cer unul de rodii si, pentru 20 de dirhami, primesc un pahar imens, cu licoare rosie si consistenta, dar mai ales cu gustul cel mai pur si racoritor din lume. Intr-o margine, este soukulul Marrakeshului – o piață comercială tradițională nord-africană, iar pe celelalte laturi sunt hoteluri, grădini și cafenele cu terase, în timp ce toate străzile înguste duc spre Medina. Nu-i nicio mirare, deci, ca ne intalnim intregul grup in fata la Cafee Glacier, desi am plecat in perechi mai mici si pe mai multe carari, din nou, fara de alcool. Urcam pe terasa, ocupam multe mese si mutam totul astfel incat sa avem umbrelele pe noi. Dam o comanda din cele mai variate, iar chelnerul nu noteaza nimic, zice ca tine minte pe de rost, asta e ocupatia lui de-o viata; ne simtim in siguranta, pe maini bune si glumim linistit in romaneste. In asteptarea cafelelor, sufletele noastre se linistesc si, prin dogoarea amiezii, mujahedinul incremeneste Piata cu chemarea la rugaciune. Intreaga fire ia o pauza.

Privesc peste copertinele turcoaz ale tarabelor, spre turnul minaretului proiectat pe cer. In cer m-am invelit si eu azi, acoperindu-mi umerii cu imensa esarfa bleo-albastru-gri, pe care mi-am cumparat-o pentru Sahara…Mangai masa de mosaic verde si savurez cafeaua turceasa cu caimac si zahar cubic (din nou strabunicu’) si da! – pentru numele lui Dumnezeu, opriti timpul, opriti Pamantul, gata – am zis o data c-am ajuns acasa!
Pentru prima oara de cand am plecat de la Bucuresti, simt nevoia sa fiu singura cu pamantul si orasul acesta, ca si cu un iubit, doar noi doi. Ne dam greu plecatului, pe unii parca ii impinge foamea, pe altii febra cumparaturilor, oricum – split.

Eu ma pornesc singurica pe stradute, precum mi-am dorit, sa ma pierd, nu-mi pasa deloc care unde ma duce, ma simt bine peste tot, doar asa, plimbandu-ma si savurand lumea aceasta saraca si bogata, adancita si inaltata deopotriva, prin impletirea a tot ce tine de pamant cu tot ce tine de cer. Si asta se simte, dincolo de vaz, peste tot: negustori de toate varstele stapani pe comertul lor si pe sine, ascultand in surdina Coranul, marfurile care inunda magazinele si stradutele astea inguste si mirodeniile care plutesc in aer, dar care nu se vand la vremea rugaciunii, piata aparent mizera , plina de carne vie sau proaspat casapita, alaturi de apa care curge din fantani, nucile, smochinele, curmalele, semintele de toate culorile si marimile, maslinele de mult prea multe feluri, ca sa mai poti alege, alaturi de parfumurile, sapunurile, uleiurile – esentiale toate! Nu are sens sa ma mai impart, mai bine ma contopesc… Si, dupa ultimele zile, atat de intense, in care m-am hranit maim ult din cer, mi se face foame, o foame strasnica, de pe Pamant. Pizza cu fructe de mare si humus, cartofi prajiti si tagin cu vita – din toate am mancat, cu bucurie si pofta, pana am simtit ca sunt in siguranta.
Cu vintrele pline, iesind din nou in multimea de marfuri, altfel te prinde pofta de cumparaturi!
Ce vreau? Pai e simplu. Intai, niste pahare de sticla colorata si pictata, pentru ceai. Sunt, probabil, sute de
negustori care le vand, asa ca ma duc dupa inima. In fundul unei pravalii imense, intunecoase si ticsita de marfuri, e cam greu sa ma decid, dar aleg setul cu cele mai tari nuante de mov, verde, galben, cyclam, albastru si rosu. Ajunga-mi! Ma misc greu catre casa veche de marcat, parca n-as mai pleca, imi place aici, parca am crescut in pravalia asta, oi fi crescut…Ascult rugaciunea si sunt curioasa care este ritualul de spalare inainte de a o incepe. Mi se spune ca, in primul rand, spalarea incepe cu curățarea minții de gânduri și neliniști. Apoi, exista ablutiunea partiala: se spala intai mana dreapta, apoi mana stanga, pana la incheietura mainii, de trei ori, lansand apa sa alunece printre degete; se clateste gura de trei ori; se aspira apa in nas cu mana dreapta si se clateste cu stanga, tot de trei ori; se spala fata, de la urechea dreapta catre urechea stanga si de la frunte pana la gat; apoi antebratul drept, pe urma cel stang, de la incheietura pumnului pana dincolo de cot, lasand apa sa curga pe tot antebratul; se trec mainile ude prin par; se curate urechile in interior si in spatele pavilionului; se trece dosul palmelor ude peste ceafa; la final, picoarele, pana la glezna, intai dreptul , apoi stangul…

Wow, numai ascultand succesiunea atator manevre, simt ca ma curatesc si eu. Si asta e partiala?

Da, ablutiunea generala este, de fapt, mai simpla: se spala intregul corp, de jos in sus, intai partea dreapta, apoi partea stanga…

Aaa, pe canalele energetice…

Si pozitia la rugaciune e yoga…

Toate cu rostul lor, asa cum le sta bine ritualurilor… Platesc, imi da rest, nu ies precum am intrat, Slava Bogu!
Intrasem complet sub vraja curatirii si a rugaciunii, uitasem cum e “afara”, dar muzica de pe alei acopera Coranul din pravalii, asa ca “imi revin”. Parfumuri vreau! Cadouri voi duce parfumuri, ce altceva inchide in sine un loc sau un timp si te poarta in imaginatie mai bine decat un parfum? Ma duc, vorba ceea, dupa miros si ajung, probabil, fata de ce vazusem dimineata, in cea mai sofisticata parfumerie din Medina.
Pe fata care ma intampina in prag o cheama Mina, ma pofteste inauntru si, din intrebari, imi recomanda “cel mai parfum” de dus “la neamuri”. Mi se pare scump intai, dar imi aduc aminte ca trebuie sa impart la patru si ma targuiesc, nu ajung la sfert, dar ajung unde simt ca merita si suntem multumite amandoua. E atat de naturala targuiala, lipsita de jena sau ridicol, dar , din nou, atata iti cere: sa fii stapan pe tine!, sa stii ce vrei si cat poti. “As vrea un ceai?”, ma intreaba Mina, invitandu-ma pe canapeaua mica din fata tejghelei, intre borcane pline de sapunuri, parfumuri solide si uleiuri de toate soiurile.

Da, cum nu, tare as vrea.
De jur imprejur, pe pereti de oglinda si rafturi de sticla, borcanele si sticlute de toate formele si marimile, umplute cu marfuri colorate si frumos mirositoare.

Iti place ce faci, Mina?

Foarte tare, doamna. Aproape ca rade cand zambeste.

Este afacerea ta?

Nu este a mea, dar este a familiei, eu sunt doar o nepoata a patronului.
Desigur, ca la toate pravaliile…

Pare ca faci cu multa pricepere si pasiune, cred ca unchiul tau are toata baza in tine!

Asa sper, doamna.
Relatia perfecta este cea in care ambele persoane se pornesc, doresc si gandesc doar sa slujeasca celuilalt.

Ai ceva care desfunda nasul? Nici nu imi dau seama daca am nasul uscat sau infundat, cred ca de la caldura…

Sigur! Si, intrerupandu-se din impachetat, imi incropeste un degetar de panza, cu eucalipt si lemn negru, din
care ma inavata sa inspir tare pe cate o nara, pe rand.

Jeeeez! exclam dupa primul inspir puternic, caci simt cum mi s-a curatat si santul interemisferic, si bulbul
rahidian!

Pastrati-o cadou, o sa tina mult.

Multumesc Mina!

In pungute rosii din voal, Mina aseaza alaturi de sticluta de parfum, cate un boboc de trandafir roz, o mica scoica si un bob de argan, simbolice pentru Maroc si care, odata picurate cu parfum, pastreaza mult mireasma. O punguta in plus – cadou pentru mine, biensur.

Ceaiul v-a placut? tot aproape razand.

Foarte mult si a fost asa de bine venit…! Te las cu bine, Mina, sa bucuri cat mai multi clienti, asa cum m-ai
bucurat pe mine azi. Si o imbratisez ca pe nepoata mea. Alaikum Salaam! Hai, catre riad cu mine, caci hammamul ma asteapta. Ah, Marrakechule, cat de bine te-ai mai asezat si tu dinaintea
mea! In “raiul” de la hotel, Petrica iesise din hamam, Emma de la masaj, iar Lavinia si Costi isi asteptau randul. Vad ca mai e rost de lancezeala, asa ca, pregatita in halatul gros si alb, ma intind in salon, pe perne mari si tari, de culoarea sangelui inchegat. Emma imi descrie experienta prin care tocmai a trecut si pe care ea, ca terapeut de meserie, nu si-ar fi putut-o inchipui atat de intensa si relaxanta, cum a fost acest masaj. Nu intelege ce anume i-a facut femeia aceasta cu maini vrajite, dar nici ca nou-nascut nu s-ar fi simtit asa!
O ascult cu toate chakrele dschise si poate de asta ma inmoi. Canapeaua si pernele imi iau cu mana oboseala
trupului si ma revigoreaza fara somn. Probabil asta o fi odihna.

Mi s-au implinit toate dorintele si azi, pronunt sec, privind fix, ironic resemnata.

Si mie, spune Emma zambind. Si aflu, pe rand, ca tuturor din grup. Au gasit ce cautau, au cumparat ce doreau, au mancat ce au vrut, au ajuns pe unde nici cu gandul nu gandeau. Si nu numai azi…
Atata de curati om fi venit catre expeditia asta, fara asteptari si “inchipuite”, dar cu inima deschisa intru bucurie, cum ne sta cel mai bine fiecaruia – si atata om fi platit en avance si om fi demonstrat in viata de pana acum ca putem duce si meritam a primi, incat cred ca am facut cu totii o mare coloana de lumina de la Pamant la cer, de unde a inceput Dumnezeu sa scurture sacul peste noi!

Hei, ti-a venit randu’, ma trezeste Lavinia din reverie, si ea rosie, ravasita, zambitoare si prunc. E ceva fantastic!… Pe hol, merg desculta, mi-e rece la picioare, dar e bine.

Ce placuta e invaluirea aburului fierbinte, imediat ce intru in hammam, chiar daca mi se taie respiratia.
O femeie tanara, cu hijab negru, tricou negru cu maneca lunga si pantaloni trei sferturi negri, potriveste temperatura apei, turnandu-mi cate putin pe umeri si intrebandu-ma cum este, pana cand o gasesc perfecta.
Prin si peste atata negru, o lumina din interior ii lumineaza chipul si iese prin ochii ei, tot negri-taciune, si prin zambetul ei modest. Toate miscarile si privirile au o smerenie subtila, de parca ar vrea ca prezenta ei sa nu aduca atingere nici unei fiinte, nici aerului pe care il atinge sau il respira, sa nu nasca nici o karma, defel.
Dar atingerea ei… Doamne, parca ar avea maini de catifea, si pernute de pisica de catifea, si …si… si piele de matase pe catifea, si…nu mai am cuvinte! Imi ies un pic din uimire, amintindu-mi de ritualul de spalare si o rog, daca avem amandoua voie, cu tot respectul, sa ma spele dupa ritual.
Zambeste cu toata dantura ei frumoasa si alba, e surprinsa, evident, dar da, avem voie. Vorbesc cu ea in franceza, pare ca ii este mai lesne asa, desi nici mie, nici ei, probabil, nu ne vine a mai vorbi deloc.
In linistea si izolarea incaperii pietruite, in aburul gros de care nu ne mai vedem, incepe sa ma curete cu devotiune, iar eu, abandonata complet, “dau apa” ritualului, cu lacrimile mele, de parca nu era suficienta peste tot…

Il fait trop chaud, madame?

Oh, non, pas du tout! Je pleure de bonheur, je suis tres emu par l’emotion.
Elle rit.

Cum te cheama?

Najetz.

Iti multumesc, Najetz, din toata inima. Nimeni nu a mai facut asta pentru mine, pana acum.
Elle rit plus. Cred ca i se pare atat de firesc ceea ce face si daruieste, incat e si mai placut surprinsa si fericita de ceea ce starneste in mine. Spalatul acesta al omului de catre om…Precum spalatul picioarelor la evrei. Un gest pe cat de intim, pe atat de nevinovat si plin de ingaduinta, pentru “celalalt”, caci fiecare, in pozitia lui, ar putea fi jenat, dar nu e. Suntem de acord, ambele parti, ca “acum, sa facem ceea ce este ingaduit”.
Imi face un fel de masaj, in timp ce ma spala, iar miscarea si presiunea mainilor este de o asa natura incat, incetincet, toate se desprind de mine, ganduri, idei, pana si emotiile, ramanand in aura cumva, devin un soi de corp astral vibrand imperceptibil, precum Najetz. Ma invita apoi sa ma intind pe patul de mosaic si imi spune ca ma va lasa cateva minute singura. Cred ca am adormit. Iar daca nu, oi fi fost in Nirvana, caci in alta parte nu mai eram nicaieri. La final, Najetz m-a mai clatit zdravan cu cateva galeti de apa, taman bun de fierbinte si amestecata cu ierburi parfumate. M-am ridicat cu picioarele altcuiva, cu ochii umezi, cu o impacare si un zambet cum nici Buda nu a avut vreodata. Si Najetz era miscata, in timp ce ma conducea in hol.

Tanemmirt, Najetz.
Imi dau seama ca sovaie.

Pot sa te imbratisez?

Da, si eu as vrea, dar sunt foarte uda.

Asta e de bine, vine din abundenta! Si o strang in brate cu caldura. Apoi, luandu-i capul imbrobodit in mainile mele, ma uit in ochii ei si ii spun aceste cuvinte, care nu stiu de unde au venit:

Noi doua ne vom intalni intr-un loc mai bun. Iar ochii lui Najetz se umezesc, eliberand pasarea din colivie.
Imi amintesc ca am iesit pe seara dupa mancare, singura, caci baietii si fetele plecasera care incotro si ei,
probabil in rastimpul, in care eu am dormit dusa, dupa vraja lui Najetz. Am regasit o Medina parca mai vie, mai gatita, mai senzuala, in forfota si luminile noptii: m-am tocmit la prajituri facute pe loc, m-am bucurat de copiii creti, veseli si galagiosi, mi-am clatit privirile, o data in plus, in culorile rochiilor, sandalelor, voalurilor si podoabelor, mi-am croit drum printre tarabe pline de genti, papuci, ceramice si mozaicuri souvenir, am ascultat muzica marocana si am dansat, mi-am amintit ca piata obisnuia sa gazduiasca imblanzitori de serpi, pe care, insa, ori eu nu i-am gasit, ori ei nu si-au mai gasit locul aici…
Dupa umblatura de peste zi, mi-a fost lesne sa ma orientez, si la dus, si la intors, intre riad, souk, Djemaa si piata, eram de-a casei. Am driblat cu usurinta masinile la traversat, punand in practica si vazand ca functioneaza atat de usor sfatul lui Iddir, de azi de la pranz:

When you start walking, you stop worrying, everyone will adjust to your movements!

Ba unde mai pui ca m-am incumetat sa ma intorc pe cu totul alta parte decat am venit, intuitiv si corect. Am fost foarte multumita si mandra de mine, ajungand sa fac stanga – dreapta pe stradute spre riad, intocmai precum Rachid, cu numai 24 de ore inainte!

Nu mult mai tarziu, privindu-le ca-n transa pe fete cum isi pregatesc rochitele pentru cetatea de la Ocean si
Riviera de maine, am cazut in somn, cum zice englezul, caci numai acolo putea sa imi fie mai bine, la ora aceea, decat in Marrakech