Suntem de 11 zile în Nepal, iar de o săptămână o tot dăm la „deal“. Am plecat de undeva, de la 2600, iar astăzi ne-am atins primul obiectiv al acestei expediții: Everest Base Camp (5364 m). O zi în care ne-au încercat toate cele, în care ne-am dat seama că aclimitizarea nu e deloc treabă de copii. Iar dacă pentru noi este o provocare, pentru alții, viața la peste 5000 de metri se duce normal: trăiesc și muncesc aici, respirând, probabil, din energia munților. Pentru că oxigenul e cam același pentru toți…

Turele sunt aici ca-n militărie. Respectăm programul cu strictețe, așa că la 06.01 eram gata îmbrăcați și pregătiți să intrăm în Everest Base Camp. Psihic, stăm cu toții bine, cu fizicul…vedem pe traseu. Altitudinea și orele dimineții sporesc senzația de răcoare. Cel puțin, e senin, iar asta ne bucură și ne face să mai uităm de lipsa apetitului (care înseamnă și mai puțină energie), de durerile de cap sau de problemele cu stomacul. Fiecare cu ce-a putut „aduna“…

Mergem, știm că urmează să ne bucurăm de ceea ce mulți nu au ocazia nici măcar o data în viață. Mergem ușor, printre pietriș, dar ceea ce nu prea se vede în foto, este că pietrele sunt peste gheață. Ne bucurăm în ascensiunea noastră de priveliști uimitoare. Unde întorci capul, dai de câte o „vedetă“ de la 6000m în sus

Ca și ieri rămân uimit de Pumori unde băieții noștri au deschis rută nouă în anul centenarului. Ținând cont că nouă ne e greu la nivelul ăsta, stima pentru ceea ce au realizat ei crește și mai mult. O să fac un scurt remember, deși sunt sigur că mai toți care citiți aceste rânduri, ați auzit despre premiera lui Romeo Popa, Teofil Vlad și a regretatului Zsolt Torok care au reușit să cucerească în doar nouă zile Vârful Pumori (7161). „Călătoria Micului Prinț“, așa cum a fost denumit noul traseu deschis în peretele sudic al masivului himalayan, a fost una în stil alpin, cu o singură intrare, fără ajutor sherpa sau alt sprijin din exterior, fără oxigen. Reușita lor a făcut înconjurul lumii. A fost o plăcere să-i ascult la Ploiești atunci când au prezentat filmul expediției. Mă știu personal, de pe munți, cu Teo Vlad și Romeo Popa, care-i prahovean de-al meu, iar de Zsolt Torok auzisem, citisem, văzusem multe și am fost încântat să-l cunosc personal și să schimb câteva vorbe, după eveniment. Muntele l-a „înălțat “ și, din păcate, tot muntele l-a „înghițit“, în august 2019. A murit în Munții Făgăraș, unde se antrena pentru o nouă expediție.

Detalii și imagini din ascensiunea pe Pumori a trio-ului românesc, găsiți în Observatorul Prahovean:

Revenim la prezent și potecile noastre. Aglomerație pe traseu, ca și-n zilele trecute, împărțim drumul cu turiști, șerpași, porteri și iaci. Sunt oameni din toate colțurile lumii, de toate vârstele, bărbați și femei. Toți suntem nerăbdători să ajungem „acolo“, la tabără.

Pe traseu, în dreapta ne-a „însoțit“ ghețarul Kumbu, acoperit de stânci, praf și nisip, sare și nenumărate lacuri de toate dimensiunile.

După o curbă, e agitație mare. Toți cu telefoanele în mâini… Pot fi două motive: se vede Everestul sau este mult așteptata tabără de bază. Ambele sunt valabile, doar că „Supremul“ este în planul al doilea (inclusiv în foto), mereu cu „capu-n nori“

Zărim tabăra, jos la poalele ghețarului, unde a fost mutată acum câțiva ani, în urma unei avalanșe care a cam spulberat tot ce a prins în cale.

Everest Base Camp este, de fapt, un mic orășel cu corturi de toate mărimile și destinațiile. Găsești corturi pentru mese, corturi pentru dormit, corturi pentru gătit etc.

Toate agențiile respectabile au un loc în Everest Base Camp. Dar cum am spus… tabără era undeva la poalele ghețarului, iar noi ne aflam pe la 5180, la Gorak Shep.

Suntem obosiți, dar avem răbdare să bem un ceai, să urmărim elicopterele care tot aterizează sau decolează și să vedem pe unde își mai pun oamenii locului hainele la uscat.

La 10.30 plecăm super încântați, după ce am aflat de la Ngimadawa Sherpa că urmează un traseu ușor de două ore.

În drumul spre tabără traversăm o întindere de nisip, destul de plată, probabil că va fi fost un vechi fund de mare.

La 12.30 ajungem la „bolovan”. Suntem deja sus la 5300m, obosiți, nemâncați și cu dureri de tot felul de la altitudine și lipsa oxigenului. Dar fericiți! Ne așezăm la coadă pentru o poză cu renumitul loc, însă schimbăm repede planul și hotărâm să mergem întâi în tabăra 8k Expeditions, să luăm prânzul, cu speranța ca la întoarcere să nu mai fie aglomerație la poze.

Doar că până la corturile agenției noastre mai aveam de „depănat“ pași cam vreo 45 de minute. Am plecat…ca vai de noi. Aveam deja vreo 12 km parcurși și peste 400m diferență de nivel. E aproape ora 13, iar trezirea ne fusese dată la 5. Deh, nu ne-a obligat nimeni, dar nici nu putem trece fără a ne plânge singuri de milă.

Înaintăm greu, foarte greu printre corturile din tabără, suntem pe ghetar și printre râuri. Pe corturi atârnă la uscat hainele spălate de alpiniști

Alunecăm din când în când pe gheața „ascunsă“. Se aud, pe alocuri sunete de târnăcop și baros, semne că se nivelează terenul pentru a fi realizată o nouă platformă de cort.

Mai avem o pantă de cinci metri și am ajuns. Sunt rupt de oboseală. Nu prea am mâncat în ultimele două zile, iar, astăzi, nici apă nu am băut cât ar fi trebuit.

Suntem întâmpinați în cortul de oaspeți sau de masă. Am crezut că e de nuntă, atât de bine arăta totul: mesele aranjate, mochetă care imită iarba, curățenie. Ne primesc cu suc de ananas cald. Chiar și apa pentru spălat pe mâini e caldă

Realizăm că totul e fantastic, dar și corpul ne dă semnale că e frânt de oboseală. Discutăm despre mâncare, iar dorința cea mare e să nu fie Dal Bhat. Șiiii…surpriză!!! Avem cele mai bune sandvișuri din lume, legume proaspete, trase la tigaie și cartofi prăjiți.

Mai punem un suc cald, iar eu mă bucur și de un ness. E genial! Acasă nu mă ating de el, dar aici e de vis.

Ca desert, luăm câte o pastilă pentru durerile de cap și fugim la poze.

Ne este arătată urcarea spre Camp 1 a Everestului. Aflăm că turiștii stau în corturile mari, iar sherpa în cele mici, că au și corturi de masă separate. Vedem unde se gătește, unde sunt dușurile sau toaletele. Cum spuneam și mai sus, un adevărat oraș…din corturi.

În sfârșit, pe la 15 plecăm la poze pe celebrul „bolovan“. Dăm din nou din picioare 45 de minute și ne întâmpină tot aglomerația. Ne pregătim steagurile, tricourile, mesajele și tot arsenalul pentru ședința foto! Până să ne vină rândul, asistăm și la o cerere în căsătorie!

După alte două ore, ajungem la pustiul de nisip. Ne este rău de la altitudine și abia așteptăm să luăm camerele. Jos, pe nisip găsesc niște bani, vreo 110 rupii… Mă uit în jur și văd doi porteri care caraseră niște paturi și panouri MDF (mi-au rămas în memorie pentru că m-au uimit cu încărcătura lor). Îi strig și le dau banii, spunându-le că i-am găsit pe jos. Refuză să îi primească, dar insist și, până la urmă acceptă. Îi numără discret și înțeleg că îi vor împărți.

Probabil că pentru ei acei bani au însemnat mult…,dar știu sigur că, într-un fel sau altul, gestul mi-a fost răsplătit și am în această expediție și un prim sponsor: CENTRUL DE DAUNE AVANTAJ! Îi mulțumesc lui George Nae pentru fidelitatea cu care îmi urmărește această experiență și mă bucur că, în felul meu, reușesc să-l „port“ la înălțimi.

Într-un final, ajung în cameră și abia reușesc să mă schimb și să pun sacul de dormit. Dorm buștean până la 19 când avem masa. Mă trezește Mitză, dar refuz să merg Mă doare rău stomacul de la efortul depus, dar și de la faptul că nu m-am alimentat corespunzător în ultimele două zile. Cobor pe la 20.30 să mănânc ceva, îmi iau un ceai și niște pastile pentru stomac și răceală. În sala de mese mai sunt eu cu doi colegi de expediţie și mulți sherpa. Înțelegem că urmează sa doarmă aici, așa că eliberăm locul

Marți avem coborârea la Dingboche și ne vom trezi la 07.00. E un drum lung pe care la urcare l-am făcut în două zile. E bine, totuși, că vom dormi la 4000m.

Namaste!