Jurnal din Maroc – Ziua 5 – O noapte de iarnă în deşert

Noaptea a fost  destul de scurtă, dar măcar nu am mai fost treziți de rugăciunea de la 06.30. Toți suntem nerăbdători să vedem Cheile Dades pentru că aseară nu am apucat să ne bucuram de peisaje

Dormitorul meu a fost la etajul 3 și se intă în el dintr-o terasă foarte mare, de unde se poate vedea punctul de belvedere de la capătul Cheilor. Fac repede câteva poze și ne adunăm cu toţii la masă. Trecem repede de bucata asta din program, verificăm încă o dată bagajele și cu totul încărcat suntem gata de plecare.

În câteva minute, suntem cu toții cu telefoanele în mâini, la fereastra microbuzului, ca să imortalizăm cele mai frumoase cadre. Ajungem și la punctul de sus al văii şi, spre uimirea mea, care am mai fost de câteva ori aici, de data asta văd munţii cu zapadă pe fundal. Tabloul este senzaţional. O îmbinare nesfârşită a nuanţelor de roşu, mărginită de albul zăpezilor de munţi şi de jocul culorilor de pe cerul dimineţii. Încă o data îmi pare rău că n-am talentul unui Pictor, iar telefonul nu surprinde cadrele de vis.

În partea de jos, drumul șerpuiește de pe firul văii până aproape de cer, iar culoarea roşie a rocilor ne duce cu gândul la Marte.

Apare şi un puşti cu un pui de cămilă și urmează şi cu el o sesiune de poze 😀

Se vede că zona este turistică, fiind multe hoteluri care arată bine aici.

Firul de apă care curge face ca totul să fie înverzit, iar grădinile să abunde, aici, de legume.

Înainte sa părăsim Valea Dades, ne atrage atenția o formațiune de stânci și mai facem o pauză de poze. Sunt renumitele Monkey Fingers.

La ieșirea din Vale, găsim iar zăpadă pe şosea şi o multitudine de băltoaace. Pe dreapta avem Munții Antiatlas, iar pe stânga avem Atlasul.

Pe lista de vizitat este și Valea Todra și ale sale chei cu pereți înalţi de peste 300m. Valea este una care abundă în apă și, imiplicit, este multă umiditate aici. Pădurea de palmieri este cea mai impresionantă de până acum.

În chei este agitație destul de mare, însă mult mai puţină lume ca în sezonul cald. Am avut inspirația să îmi iau geaca din mașină şi, cu gluga pe cap, mă pot bucura de peisaje. În rest, temperaturile cam „strâng“… Pe timpul verii este o plăcere să vii aici, fiinde una dintre puţinele oaze de răcoare. Frigul îi ţine departe chiar şi pe mulţi dintre vânzătorii ambulanți de „orice”. Acum sunt puţini, dar găsim să negociem fie o eşarfă, fie o pereche de cercei, fie fragmente de fosile. Ne dorim câte un suvernir şi pentru noi, dar şi pentru cei de acasă.

Nu am zăbovit mult pentru că mai avem de mers…

Suntem pe drumul spre Merzouga, satul turistic de unde urmează să ne „îmbarcăm“ cămile pentru călătoria printre dune. Localitatea se află în Sud-Estul Marocului şi la aproximativ 50 km de granița cu Algeria. Însă ora 14.00 ne aduce aminte că este momentul să facem un popas pentru masă. Părăsim drumul principal și pe niște străduțe înguste ajungem la un frumos restaurant berber…, nu şi din afară. Am tot povestit de faptul că marocanii nu pun prea mult preţ pe „aparenţe“, însă odată ce treci pragul unor clădiri pe care nu dai „doi bani“, adesea rămâi mut de uimire când vezi ce întâmpina la interior. Piscina localului și peisajele ne fascinează pe toţi. În meniu găsim obișnuitul tajin, însă aici au de capră și de cămilă  😀. Eu am ales de capră, dar colegii de tură care au gustat din ambele tipuri, au trans concluzia că cel de cămilă a fost mult mai gustos.

Drumul spre „inima“ Saharei trece, de fiecare data, pe la magazinul de suveniruri și îmbrăcăminte tradițional berberă. Patroana magazinului mă recunoaşte încă de când cu ochii de mine, ceea ce mă bucură că încep să devin  unul „de-al casei“. Ne îmbrăcăm şi facem o şedinţă foto, iar cât mai „pierdem“ timpul, ghidul marocan ne spune și povestea culorilor de pe steagul berber care fac referire la formele de relief din zonă: albastru este Oceanul, verdele sunt oazele, iar galbenul este simbolul deşertului. Semnul din centru  este omul liber: berber/amazigh

Fetele, dar şi băieții zăbovesc la cumpărături spre bucuria patroanei. Găseşti tot ce vrei din ţinuta tradiţională, de la îmbrăcămintea colorată, până la încălţăminte, accesorii sau poţi opta pentru o pictură cu hena.

Drumul spre deşert trece prin sate, însă de data asta străzile sunt inundate, la fel si plantațiile de palmieri. Zilele trecute, când a nins la altitudine,pe-aici  a tot plouat.

Spre dezamăgirea lui Andrei, cel pasionat de „bolovani” și fosile, amânăm pentru a doua zi vizita la Erfoud- fabrica de marmură cu straturi fosilifere.

Este deja târziu și din microbus „sărim“ direct pe  cămile. Pentru cei care au urcat prima data pe cămilă, emoţiile nu se lasă aşteptate. Cu toate intrucţiunile călăuzelor, tot îţi stă inima în momentul în care se ridică „namila“. De aici, în şir indian sau „monom“ (să vorbim în „limba ghizilor“ :D), pornim într-o călătorie în care suntem uimiţi de frumuseţea simplităţii. Vedem nisip şi nimic mai mult. De fapt, vedem totul: o infinitate de culori, nesfârşitul cerului, dar şi cât de norocoşi suntem că avem ocazia să ne bucurăm de astfel de momente. Privim, glumim, ne ascultăm gândurile şi… o să vedeţi cum stă treaba făcând o astfel de călătorie. Merită! Oricât de frumoase ar fi pozele sau cuvintele aşternute, ele sunt infime faţă de trăirile care te încearcă aici.

Bagajul ne-a fost adus, de data asta la corturi, cu o maşină de teren. În scurt timp  se lasă seara și înțelegem de ce am amânat vizita la fabrica de fosile.

Drumul peste dune durează peste o oră, însă odată ajunși la tabără avem o nouă surpriză plăcută: lumina și confortul corturilor, prevăzute cu duşuri unde curge apă caldă, ne uimesc

Mâncarea este tajinul obişnuit, însă este foarte bun, iar după masa ştim ca urmează petrecerea cu tobe, unde ritmurile „sălbatice“ te descătuşează de toate energiile mai puţin plăcute. Faţă de petrecerea din octombrie, de data aceasta ne retragem mai repede la somn. Mâine, pe la 07.00 plecăm spre tumultul civilizației.