Dimineața a început cu rugăciunea obișnuită, de la ora 06.30, iar pe la 07.00, când ne dădea târcoale somnul cel dulce, am auzit primele bătăi în ușa Riadului. Și cum noi aveam camera aproape de ieșire, părea că ne sunt adresate. Cred ca erau cei de la bucătărie, ținând cont că pe la 08.00 și ceva micul dejun era deja așezat pe mese.
Am deschis ușa uneia dintre terase și ploaia amestecată cu lapoviță își făcea de cap…
Vorbim un pic între noi și decidem ca patru dintre să plee spre satul Imlil, iar iar ceilalți patru să urce la peste 2000m… pentru pofta de mâncare.
Savurăm din plin bucatele pregătite și, între timp, vedem că începe să ningă, semn că a mai scăzut temperatura. Unul dintre ghizi urmează să coboare în sat cu primul grup, iar celălalt să urce pana pe la 2200m sau până unde o va permite vremea și, mai ales, zăpada, fiind posibile alunecări/avalanșe. Zona este fără vegetație, iar zăpada udă și grea o ia foarte ușor la vale.
Pe ghidul care urmează să urce de munte nu îl cunosc destul de bine, motiv pentru care aleg să urc și eu cu grupul care a optat pentru varianta asta, ca să ofer suport în caz de nevoie. Arunc în sac și câteva anouri din care pot improviza, la nevoie, hamuri, umblu un pic și la echipament și suntem gata de plecare.
Este aproape 11.00 când părăsim Riadul, unii #sprevarf și alții… spre vale.
Drumul urcă printre case în prima parte și apoi printre bolovani de toate mărimile. Ajungem destul de repede deasupra satului și facem câteva poze de sus. Continuăm urcarea și zăpadă devine tot mai mare și grea, fiind apătoasă. Ceea ce mi-a atras atenția, însă, este culoare roșiatică a zăpezii…doar sunem în vecinătatea Saharei. Vizibilitatea este scăzută și astăzi și nu ne putem bucura de peisaje.
Vedem în zare, pe o culme, un pom și decidem că ăla este punctul maxim al plimbării noastre pe Atlas. Când am ajuns la el, am aflat că este un tuia de vreo 200 de ani 😯. Și tot la baza lui, cât am stat de poze și povești, am aflat că ghidul nostru montan a fost în „armata montană” bănuiesc că este ceva similar cu vânătorii de munte de pe la noi.
După poza „de vârf”, am început coborârea tot prin viscol și zăpadă mare, dar măcar ne bucurăm că nu ne mai plouă. Ritmul a fost bun și, la un moment dat, am ajuns deasupra satului Imlil, într-o pădure de cedru, destul de tânără, semn că localnicii își împăduresc zona. Am făcut și de aici câteva poze, deși vizibilitatea era în continuare destul de scăzută. Pe la 14.30 am ajuns la cazare, alta decât în prima zi. De la intrare, am fost primiți cu căldură, și la propriu, și la figurat, și am pus hainele la uscat în jurul sobei care, de data asta, nu mai scotea fum 😉.
Imediat a venit și masa de prânz, bineînțeles cu tajinul traditional, care a fost de pui, de data asta, și nelipsitul ceai de mentă sau whisky berber, cum l-am botezat.
Cei veniți devreme, din primul grup, erau deja cu dușul făcut și bucuroși de căldura Riadului.
Am luat și noi camerele în primire și ne-am bucurat de câte un duș fierbinte. Cât de dependenți suntem de confort…
De data asta stau în camera cu cei doi Cristi 😀 Așa că dacă ne strigă pe unul, răspundem toți trei!
Cum multe dintre hainele noastre erau ude, am improvizat, în camera, o culme de rufe din anouri, iar până dimineață vor fi toate…ca noi! Nu știu dacă producătorii de echipamente montane s-au gândit și la uitlitatea asta a anourilor, dar, pentru o sumă „modică“ îi ajutăm noi cu o reclamă 😀
Netul merge și aici destul de greu sau poate suntem noi obișnuiți cu rapiditatea celui din țară…
Afară pare că vrea sa se lumineze, ninsoarea a stat, însă vantul încă se aude prin fereastra cu un singur rând de geam.
Plimbarea a fost bună si așteptăm iar masa de seară. Mâine plecăm devreme, iar de data aceasta ne vom continua programul prin Maroc așa cum era prevăzut și initial. #Sprevarf, pe Toubkal, pe timp de iarnă, poate la anu’.