Povesti din Maroc ziua 1

Jurnal de Calatorie – Roxana Toader 16-23 septembrie

Ziua 1

…Bagajul mi l-am facut remarcabil de rapid si, ma minunam singura, cat de complet si de potrivit cu greutatea si dimensiunile maxime pentru zbor, bifand si lista de must have “publicata” de ghizii romani, cu cateva zile inainte. E adevarat ca il facusem in gand de cateva ori, neavand nici o clipa libera, pana in ultima dupa-amiaza dinaintea zborului, sa adun, cat de cat, una-alta. E adevarat ca si experienta
impachetatului si urcatului pe munte conteaza, dar si pronia cereasca, care nu mai avea ce sa faca cu mine la ora aia, decat sa ma ajute. Vorbeam peste zi cu Lavinia si Emma – viitoarele mele colege de camera, pe grupul de whatsapp intitulat, ce sa zic, simplu – “La Camile 2021”, ca nici una nu s-a apucat de bagaj si era deja ora 4 pm, tot pe seara a ramas, ca nu mai pridideste fiecare cu treaba pentru serviciu – sigur ca azi, mai mult ca oricand, tuturor le trebuie de toate, ca aproape nu mai putem articula cuvintele nici in cap, daramite in vorbirea libera, de suprasolicitare (serviciu, casa, copii), deci, probabil, se anunta o expeditie memorabila!

Termin la 1 noaptea si cu ultimul email, si cu ultimul fermoar si dorm profund pentru doua ore.
Aud imediat ceasul sunand, il asteptam, Doamne, de cand il asteptam: clipa asta, prima in lungul sir al clipelor din implinirea unui vis, trezirea in clarul noptii, cand afara e rece tare si mintea e mai lucida ca
la orice alta ora, cand nimeni nu ma vede, nu ma mai stie si, in orasul pustiu, conducand spre aeroport, aproape ca tremur de emotie.

Numai cat pronunt (chiar si in gand) Atlas, Sahara, Marrakesh – ma infior, ma tulbur, ma cheama, de atata timp – ma duc! De asta a si durat opt minunte sa ii spun DA Laviniei, cand mi-a trimis anuntul cu expeditia:
“Esti ingerul meu, i-am scris atunci, in februarie, pentru ca te-ai gandit la mine”.

Pentru ca vreau sa il vad si sa ma contopesc cu Atlasul, cel osândit de Zeus să poarte veșnic pe umeri bolta cerească, pentru ca si acum, cand iau un atlas geografic ordinar in mana, il rasfoiesc ca si in scoala generala, cu o emotie tainica, pentru ca la fiecare pagina intoarsa, eu imediat sunt acolo; inca o pagina – Sahara, ah, pustietatea, culoarea si soarele Saharei…! Si Marrakesh – mama, muzica de pe vremea ei, cartea de colorat “Califul Barza”, singura in care coloram impreuna cu ea, cat de frumos colora, cu nuante mai tari contururile, cu nuante mai blande continutul, Muk cel Mic, cu turbanul sau aproape cat el de mare, Seherezadele cu valuri, smochinele din platourile ornamentate, dunele de nisip si minaretul in marginea paginei…

Ne reunim in aeroport si ne straduim, in prima faza, care mai de care, sa retinem numele cu chipul care trebuie. Suntem 13 si, aveam sa descoperim cu placere sincera in fiecare zi, tot unul si unul. Stiu sigur ca am reusit pe Otopeni sa-i retin pe Petre si Costi, pentru ca erau veniti de la Iasi, orasul studentiei si inimii mele si faceau un Pat si Patachon grozav: Costi – tinerel, brunetel, ‘naltut, zambitor, Petre – peste 50, alb, preocupat si grijuliu cu toata lumea. Costi, medic psihiatru, dovedindu-si cu prisosinta echilibrul in fata multor provocari, a ramas precum am scris, pe tot parcursul excursiei. Petre – a transformat “preocupatenia” intr-o bucurie genuina, o atitudine paterna cu care ne-a imbratisat, cu brate invizibile, pe toti: ti-ai luat apa, ai pus masca, vezi sa nu-ti uiti telefonul. Si l-am pupat si i-am multumit de multe ori pe chestia
asta.

Si pe Emma tot in aeroport am vazut-o prima oara, de fapt chiar ea pe mine; vorbisem pe whatsapp de mai multe ori; Emma adusa de Lavinia, Emma cea fara varsta, cu ochii de culoarea celui mai clar cer, cu sufletul lipit pe ei, sa il citesti fara efort si sa incremenesti fara cuvinte la vederea unui om atat de sincer si deschis. Mereu a avut un cuvant cald si bun de spus, a tacut si a facut (poze, loc unuia-altuia, perna pentru
autocar), Emma care pierdea aproape zilnic cate ceva, de parca trebuia sa lase dare, sa nu uite pe unde sa se intoarca inapoi, de parca trebuia sa isi marcheze teritoriul sau poate doar de emotie…

Ne hahaim, evident, cat de mult incape, si in imbarcare, si in avion, si in tranzit. Din Otopeni pan’ la Frankfurt – zbor corect, nemtesc, cea mai mai usoara decolare si cea mai usoara aterizare ever. In tranzit, bem
o bere, papam un carnat, mai profitam de net in UE si descarcam cat putem: harta Marocului, un pic de istorie si cateva obiective din Casablanca si Marrakesh. Cred ca in Frankfurt mi-am facut loc pe hard si m-am incumetat sa raman cu privirea, atentia si prezenta pe cei doi ghizi romani – Mitza si Cristi, si pe sotia acestuia din urma, Lili. Cei doi, oameni de munte, Mitza – corect si rezervat, Cristi – dezinvolt si pontos, iar Lili – blonda, tunsa la rotund, dulce si cu ochi intensi, fugita din presa si administratie, sa se
rataceasca oleaca in Africa. Barem Lavinia, cu o implinire fara seaman in trup, ras si atitudine, recunoscuse de cand a pus piciorul in aeroport:

– Gata, mi-am abandonat copiii! Restul – ne cam fofilam, fara sa declaram
ce am abandonat.

Incerc sa urmaresc discutii partial tehnice, nu pot, mi-e mintea imprastiata si vrea musai sa ramana asa. Usor – usor se instaleaza starea/ modul/ softul de implinire a dorintelor, care nu s-a mai dezinstalat nici dupa ce totul se va fi terminat…: pe la 8 jumate, in seara dinainte, mi-am amintit ca am vrut sa pregatesc pentru fiecare un tricou, cu Bravo; pentru o clipa, m-am gandit atunci ca la Mall inca e deschis, “da, dar nu am sigla facuta calumea pentru imprimare si”… o mana navazuta mi-a sters dintr-o miscare orice putere de a duce mai departe, cu gandul sau cu fapta, tricourile imprimate.

Asa ca, in timp ce savuram o cafea cu o ciocolatica cu lapte din iarba alpina si ne hahaim some more, asteptand zborul de Marrakesh, vine Cristi, ghidul nostru, si incepe a imparti, cu doua “manuri” “tricouase” caldute cu imprimeurile expeditiei. Iaca… Apuc sa mai scriu acasa: “Am avut un catel in avion. Gasca e faina
si, guess what? Avem tricouri personalizate toti, big smiley face” si sa primesc si raspuns, cel mai grozav raspuns din lume l-a izbit tocmai atunci pe sotul meu: “Super! Te iubesc. Sa fie totul chiar mai frumos decat iti doreai”. Cuvintele acestea, cu forta lor proprie, aveau sa isi gaseasca teren propice si sa loveasca din plin!

Dupa decolarea de la Frankfurt, in atmosfera de rata, cu turbulentele Germaniei, plansetul copiilor mici, mirosul maghrebienilor si rasetele noastre, avem parte de un zbor lin, sub soare arzator, racorica in avion, de un pui de somn, de un pic de istorie despre Maroc, gustam ceva si ne “revergoram”, iar dintr-o data, se intinde sub noi, ca o covor fara margini, pamantul rosu al Africii, printre bezelele albe de nori, totul in contrast cu albastrul Atlanticului; as vrea sa ramanem aici, suspendati, pana voi putea imprima negativul! Ah, inchid ochii, simtind cum devin stapana pe mine insami si savurand aceasta instapinire a trupului de
catre suflet, rosul asta al pamantului, pentru care m-am intors, Acasa – Africa “mea”, leaganul omenirii!

Aterizam, prin multe goluri de aer, in Marrakesh. Un Menara orbital, curajos de neo si integrat: curmali de jur imprejur, cactusi, maslini, lumina orbitor de alba…VIS! Ne uitam toti unii la altii, predam mecanic formulare si certificari pentru COVID, dar incepem sa ne facem poze si sa mustacim a nerabdare: toti abia asteptam sa gustam aventura asta! Avem aproximativ o ora jumate, cu un minibus dedicat, pana la Riadul nostru din Imlil, la 1800 m alt, de unde, maine dimineata, incepem ascensiunea. Rachid, ghidul marocan intra in scena, si la propriu, si la figurat. La propriu, intra subirel, frumusel foc, cu toate accesoriile negru-panacorbului,tanar, fasnet, invarte cu spor o cutie cu dulciuri traditionale, din care ne infruptam cu foame, e fluent in engleza si franceza si nu inceteaza sa zambeasca si sa fie glumet. Bravo, Doamne, ai nimerit-o si cu asta!

Desi pana acum am fost ca in “Trei Surori”, Emma si Lavinia isi gasesc locurile separat de mine, asa ca se aseaza pe scaunul de langa mine Anca. Inalta, fina, discreta, Anca urma sa accepte, pe tot parcursul expeditiei, pupaturile si alintaturile mele adhoc, de draga ce imi era, desi nu stiu daca m-a iertat ca am omorat, fara sa vreau, inca din prima zi, o ablina, intr-o sticluta cu un pic de apa pe fund…! Faptul ca, spre finalul aventurii, am aflat ca este asociat, intr-o firma de foraj, mi-a confirmat sentimentul de resurse mocnite in fiinta ei, nu numai pentru inaltimile muntilor, ci si pentru adancimile pamantului, businessului si spiritului.

Privesc pe geam, inregistrand: marginea de Marrakesh, dintre aeroport si drumul care duce in munti, este dominata de cladiri joase si rosii, ridicate parca din nisip, vegetatie luxurianta acoperind maghernite, domenii de lux, in spatele unor ziduri colosale, care par mai un pic mai umane numai datorita curmalilor si rododendronilor cu flori roz si rosii care le picteaza. Pe drum, intersectii haotice ca si trafic, mult pamant
rosu, vegetatie putina si, ici-colo, in mijlocul lui nicaierea, dintr-o data iti rasare cate o oaza strajuita de curmali, maslini si flori cu nuante ireale de portocaliu, rosu si roz. Putinele benzinarii de pe parcurs le seamana si numai pompele marturisesc ca sunt ceva mai mult decat “simple” oaze. Prin localitati, la marginea drumului, oale arse de pamant rosu, tarabe cu felurite si colorate tesaturi, leganate de un vant uscat si prafos, copii mici, murdarei si bucurosi, camile, birturi cu carne proaspat prajita.

Pe nesimtite (cred ca deja omorasem albinuta), drumul serpuit incepe sa sfredeleasca versantii inveliti in padurile de pin, muzica e marocana si vad ca in vis primul sat berber: case din pamant identic cu solul, cu geamuri mici, joase, unele in altele, nu iti dai seama unde incepe si unde se termina sirul de constructii, par camuflate in peretele muntelui, intai totul pare o iluzie, apoi …ramane o iluzie, si o iluzie va ramane de fiecare data privirii, parca sunt in Dune, combinat cu Star Wars, incerc sa freeze the picture, pare ca reusesc, dar cand revad totul pe camera – este mult estompat fata de realitate; ma consolez, stiu sigur ca nu voi reusi sa le prind mai bine de atat, oricum… La jumatea drumului oprim pret de o apa, o toaleta si doua-trei poze cu camila, eu iau cel mai mare si mai dulce ciorchine de struguri pe care mi l-am putut imagina (de fapt, pe care nu mi l-am putut imagina!) pana atunci si ceva naut marocan (adica cel tare, rumenit de crud, nu fiert sau inabusit, precum cel turcesc – am aflat dupa cateva zile diferenta), din care ne infruptam vreo cinci, flamanzi.

Pe fundalul unor povestiri haioase de prin alte tari arabe, cu incurcaturi in obiceiuri islamice, ingineri romani in Iran si industria de Dacii din Maroc, ajungem la Imlil. Suntem lihniti de foame si usor panicati ca am uitat sa ne aprovizionam cu bauturi alcoolice, iar Imlilul nu este Marrakesh, ce sa vezi… Minibusul opreste in dreptul unei cladiri in constructie, mai mult in cadere, decat in ridicare, dam bagajele jos, in timp ce foamea si panica are surely and steady rising up.

Dar …suntem intr-o poveste din 1001 si una de nopti , iar iluzia este la ea acasa: un culoar ingust de piatra ne strecoara tot in sus, pe trepte naturale, printre case si livezi de meri cu fructe rosii pietroase; imi vine sa musc din ele si ii cer lui Rachid doua bucati, precisely; zice ca imi aduce el oleaca mai tarziu, adevarul e ca, cu cele cinci bagaje ciorchine pe el, ar fi cam greut fix acu’, dar vad ca tare-mi place sa ma rasfat, de-a moaca, macar in alta parte , daca nu acasa, asa ca raman usor pretentioasa.

Riadul, care inseamna Rai, este, in totul, un complex de casute, pe paliere la inaltimi diferite, legate intre ele cu snurul drumeagului din pietre, copaci de samanta necunoscuta, flori inedite si terase la fiecare etaj. Din patul meu, al casutei numite karmic Sahara, vad micul balcon, cu doua fotolii de paie, cu pernute alba si confortabile, la mijloc – masuta mica pentru cafea, imbracata in catifea rosie, cu ornamente galbene, verzi si gri si cu ciucuri rosii lungi, de jur imprejur. Peste balustrada din busteni, un mic hau, suntem pe buza muntelui, iar jos, in vale, un paraias este partial amenajat. Inspir, aerul e atat de curat, muntele impadurit din fata imi tine de perdea, try to cope. Aud voci, suntem asteptati pe terasa de la ultimul etaj, la ceai fierbinte (pana la cina de la ora 20.30 – suntem rupti de foame, dar nu avem ce face, intaietate rugaciunii), iar in drum – sa vizitam riadul: holuri inguste si intunecoase, cu geamuri mici, cu sticla colorata, prin care se vede satul, imprastiat pe toti versantii, minaretul si rufe la uscat vanturate pe terasele de sub privirea noastra; pardoseli mozaicate in caramiziu, beige, verde si albastru indigo, camere spatioase , cu divane late, rosii si albastre, pline de perne mari si tari, aparent inconfortabile, dar dovedindu-se garantie pentru odihna; covoare groase de toate culorile pe jos, faiante in modele halucinante pe pereti, mese si scaune din lemn masiv, de esenta, si toate tavanele incarcate de ornamente pe verde, albastru, rosu inchis si maron. Corpurile de iluminat sunt mereu centrale, rotunde, mari, din sticla de toate culorile, raspandind, in seara care incepe, o lumina de poveste.

In riad, miroase deja a carnita prajita si mirodenie (imi place singularul, ca in Dune, cu atat mai mult cu cat turmericul a fost , la fiecare masa, nelipsit si mult), iar pe masura ce urc scarile catre ultimul etaj, ochii, cu simtul lor cu tot, coboara in inima, tot mai taininc, realizez ca ma dezbrac de tot ce stiu, mi-am imaginat sau vad, mintea ramane goala, suspendata, iar fire nevazute incep sa ma traga la adanc, in vis, in propriul meu vis, care incepe sa preia controlul: imi amintesc ultimele 5- 6 trepte, inainte de a ajunge pe terasa cea mare, m-am oprit, m-am uitat la ele, erau batute in piatra de rau, cu margine de lut rosu, zidul orange deschis in stanga si balustrada cu fier forjat si lemn alb – in dreapta.

Pareau doar niste trepte, dar, ca intr-un film de Zefirelli, mi-au vorbit tacand: De aici incolo, nimic nu va mai fi la fel. Ei, doar in mintea mea…Dau sa urc mai deoarte, ma opresc din nou, mesajul e acelasi, “In regula”, le zic, cu umila asumare si ma supun calcandu-le (ce ironic!), iar privelistea de sus imi taie rasuflarea.

Siruri de munti, de jur imprejur, suprapunandu-se, punandu-se unii pe altii in valoare, cu varfuri si creste implantate in ceruri pentru totdeauna. In “coltul lung” al terasei, Costi e singura silueta umana, care incearca sa intepe in concret inimaginabilul décor dimprejur ca un bold, desi as putea jura ca el insusi, in stinghereala aceea, cu rucsacul inca in spate, a abdicat, pare inafara trupului. O voce, pe care nici nu incerc sa o identific, ne spune ca acestia sunt muntii si peisajele pe care le-am vazut in “Omul care a vrut sa fie rege” si “Sapte ani in Tibet”. In aerul rece al serii, incep sa tremur si imi dau lacrimile. Lista filmelor e lunga, dar acestea doua erau de capatai, in carcasa mea emotionala…

Ceaiul s-a racit, in samovarul de argint, captusit cu un tricot rosu si alb, ca sa nu friga. Bem din pahare de sticla, mici si desenate. Zahar cubic, ceva naut ramas…Inspir din nou, privirea mi-e epuizata de atata frumusete, tac…Tacem mult, toti. Mai inspir o data, si mai tare, doar-doar oi putea face fata intensitatii a tot ceea ce se petrece. Simt miros de tigara si ma duc direct la Liviu, venit in gasca din Madrid, la chemarea Andreei. A ajuns primul la Marrakesh, iar in Menara am banuit ca ne asteapta sorbind un Camel. Iata ca asa era, Camel galben.

Vreau si eu un fum, intai nu intelege. Nu fumez mult, ca mi se face rau, dar mi-e pofta de un fum. Fumam impreuna?

Si toata vacanta, i-am fost cosmar si camarad in this sharing is caring movie. Liviu mi-a fost bine de tot, mare si blond, cu oleaca de barba, din Alba de fel, mucalit pana la Dumnezeu si ITist in Spania, mi-a fost reper de realitate in cel mai usor de acceptat si de digerat mod – prin umor, atunci cand credeam ca sunt pierduta pentru lume.

Tinem sedinta tehnica in salonul in care vom lua masa, detalii foarte importante pentru fiecare etapa, despre bagaj, echipament, ce sa nu uitam, temperatura, checking points, orar, abordare. Da, suntem de acord cu fiecare punct si ne simtim tot mai linistiti, pe masura ce observam ca toti le stiam deja pe toate. Inauntru e caldut, iar, dupa mai multe discutii si bancuri, Petre a indraznit un gest extrem: a dat cep la Martell. O tuica a nu stiu cui, plus Martell, plus noi in stadiul acela a fost egal cu multa dragoste.

Mancarea a venit randuri-randuri, parca fara sa se mai termine, de multe feluri, dar painea cu faina de porumb a ramas bench – mark pana in ziua de azi. De la masa aceea, mi-l amintesc pe Sergiu, caruia eu i-am spus multe zile la rand Razvan, din simplul motiv ca mi se parea ca ii sade taman bine cu sonoritatea asta, cu accentul lui frantuzesc de Mesieur Poirot, pe care il remarcasem, de altfel, inca de pe drum si despre care, in zilele urmatoare aveam sa aflu ca-l depinsese la studii, la Sorbona. Am fugit langa el, toata excursia, cand il auzeam vorbind, ca sa ma aleg cu esentialul acelei imprejurari. Au alunecat toate, si mancaruri, si bancuri, si rasete.

Ne-a impins oboseala spre paturi, in cearsafurile albe si recisoare, cu paturi groase si calduroase, despre care credeam ca-s, neindoielnic, de camila (were not!), in casuta noastra din busteni, piatra si lut varuit in galben, cu tavanul albastru – indigo, cu ferestruicile deschise, ascultand trairea padurii.

Dupa cateva ceasuri de somn adanc, ma trezesc odihnita, dar ceva imi spune ca sunt iar in creierii noptii.

Grab the phone: yeap, trei s-un sfert…Asta e. Citesc, un pic mai mult, dar la un moment dat las cartea jos si, in luciditatea si linistea acelei ore, in sfarsit toate cuvintele se descatuseaza si incep sa scriu.

…Sunt coplesita, de tot ce traiesc: visul meu de om, locurile si civilizatia care mi se aseaza in fata, oamenii grozavi cu care sunt (educati, la locul lor, cu simtul umorului, deschisi sa primeasca de la viata, sa traiasca, doritori de mai sus) and again – visul meu de om, care parca el le face posibile si le plasmuieste pe toate, trece prin mine sa se implineasca, ma lasa muta, sunt doar o bucata de materie pusa la
dispozitia lui, la vremea de care are nevoie… Si, totusi, despre Mine este El, prin Mine trece si intru Mine se intampla El. De Mine are nevoie ca sa se-mplineasca…”Exact ca si Dumnezeu”, imi zic zambind.

La ora asta, muezinul tocmai cheama musulmanii la prima rugaciune a zilei. Sa te rupi din orice pamantesc faci, periodic in zi, pentru a te dedica unui gand sau unei emotii mai presus de acest plan, e un exercitiu care aduce o dulceata (tainica, numai cel care o face, o simte) in viata omului. Si, de doua saptamani, mi-am amintit ca si crestinii au Ceasurile Zilei si am inceput sa le citesc si sa le traiesc…Ora
6.00 este, si la musulmani, ai la crestini, Ceasul Intai… Imi vin in minte toate: “Pentru ca bucuria Mea sa fie in voi, iar bucuria voastra, sa fie deplina”, din Scriptura, dar si refrenul care
defineste asa de bine Visul, Dorul…:

“Dorul nu sta-n loc,
Nu se-ntoarce din drum,
Pana la soroc, zboara-n zari nebun,
Zboara peste noi,
Nu se-ntoarce-napoi!”

Cocosul a cantat. Prima, a doua, a treia oara. Rucsacul e cuminte si corect in coltul camerei, lumina deseneaza muntii de jur imprejur. Scriu, scriu de zor. Scriu celor care asteapta semn. Le zic ca ma pornesc spreziua de azi, pornesc spre varf.

“Ne auzim dupa!”