Frigul din camere ne scoate afară la soare la ora 07.00, deși aveam micul dejun la 07.30. Mâncăm repede o omletă (fără pâine, normal) și plecăm pe lungul drum spre Namche Bazaar. La prima oră a dimineții, ne întâlnim cu turmele de iaci care vin să aprovizioneze pensiunile și magazinele din satele comunității Sherpa.

Dacă aseară puteam să jur că nu mai urc pe Lobuche, acum, că mi-am recăpătat puterile, nu mă pot sătura să îl privesc. E clar că rămâne în programul de anul viitor. Deși Mera (6476m) este în topul căutărilor și mă tentează să văd și o altă perspectivă a Giganților!

Pe parcursul dimineții, Lobuche cu vârful lui de gheață ne veghează și ne facem mai multe poze până părăsim valea și dispare din aria noastră vizuală.

Pe drumul spre Tengboche e destul de multă agitație. Multe grupuri de turiști, dar și caravanele cu animale de povară, încărcate cu de toate. Nu lipsesc nici porterii care ne uimesc cu cantitățile pe care le duc în spate. Poteca pare un fel de drum comercial. Oamenii și animalele cară de tote, de la fân, rezervoare de apă, cuptoare industrial pentru pizza, până la scânduri și placaje pentru amenajări și construcții.

Vântul suflă tare pe Valea Solukhumbu, ceea ce ne face să le mulțumim munților și Cerului pentru oaza de liniște și frumos de care am avut parte în momentul urcării. Nicio adiere de vânt, niciun nor care să-i ascundă pe Coloșii lumii…

Pe la 13.00 ajungem la Mănăstirea de la Tengboche (3867 m), însă suntem anunțați că vom mânca tocmai jos, în satul de lângă râu. Mai avem de străbătut o diferență de nivel de aproape 500 de metri, ceea ce ne cam dă bătăi de cap și ne face să ne mirăm cum, naibiil am reușit să urcăm pe aici. Noutatea, entuziasmul, doza de energie din primele zile de urcare sunt doar câteva dintre motivațiile care-ți fac efortul să pară ușor atunci când ajungi în Himalaya. Acum, cu obiectivele atinse, parcă începe să domine dorința de a reveni acasă.

Din fericire nu e soare arzător, e chiar înnorat. Și pe cer, și la sol din cauza prafului care se ridică în urma grupurilor de oameni și animale. La 14.30 suntem la micul restaurant de lângă pod, unde am mâncat și la venirea spre EBC. De data asta, suntem siguri. După prânz urmează două urcări lungi și abrupte. Știți că vă povesteam eu de ce nu-s o bucurie coborârile pe drumul de urcare. D-asta…

Ne adunăm toate forțele și la 17.30 suntem sus, la marginea capitalei Namche Bazaar. Visez la dușul cald, fie el și contracost, și la așternutul curat din cameră. Băieții se opresc afară, pe terasă, la o cafea bună, însă mie îmi e gândul cum să ajung la apă. În cameră, avem net gratis și prize, semn că ne putem reîncărca telefonul. Oricum panoul solar, a făcut toți banii.

După duș, pe la 07.00, mergem la masă și așa cum (ne) promisesem am luat tot steak de vită cu sos de piper. De data asta, am avut curaj să luăm și câte o bere Gorkha.
Pofta de mâncare ne dispare destul de brusc, în momentul în care la urechile noastre ajunge un zvon cum că nu se zboară de 3 zile…

Informațiile ni se confirm, în scurt timp, iar ce e mai rău că pentru vreo 3-4 zile, condițiile nu sunt deloc prielnice pentru decolările și aterizările avioanelor pe Lukla. Vine și soluția de la agentia parteneră, care ne informează că putem să plecăm cu elicopterul sau rămânem la Lukla și ne plătim cazarea și masa, până se vor relua zborurile!

Varianta elicopterului nu este deloc ieftină, dar e cam singura pe care o avem ca să nu pierdem avionul spre țară. Așa că îl rezervăm… După cum hotărâsem, am ieșit un pic și la cumpărături de suveniruri, cercei și alte mici surprize.

Seara am încheiat-o în renumita cofetărie Sherpa Barista cu o prăjitură delicioasă. Sper ca nepalezii veniți la noi în țară să aibă curaj să deschidă și aafaceri cu bucate tradiționale. Tura asta, chiar a fost un răsfăț culinar, față de data trecută când am simțit că-mi ies prin toți porii supa de usturoi și dal bhat-ul.

Ne pregătim de odihnă pentru că mâine ne așteaptă vreo 20 de kilometri de mers până la Lukla.

Namaste!