Joi, 21 aprilie, a fost ultima zi în Kathmandu. Mâ gândeam că o să dorm mai mult, dar Gabi, colegul de cameră, vrea să mergem la sală, de dimineață, înainte de micul dejun. Mi-a dat trezirea pe la ora 07.00. Cică i-am promis că merg și eu…Nu cred că am făcut așa ceva, dar fie!
Sărim din pat, ne spălăm repede și ieșim pe ușă, având ca direcție acoperișul hotelului, unde sunt sala de sport și piscina. Până mă mișc eu, Gabi și Istvan sunt deja pe banda de alergare. Îmi fac și eu loc între ei, trag 5-6 minute, dar mă retrag ca să mă bucur de piscină. E bine de tot înainte de masă.

Pe la 09.00, cu forțe proaspete, dar și cu poftă de mâncare, suntem cu toții în sala de mese. Ne înfruptăm din tot ce ni se oferă, de la cârnați și ouă, până la fasole. Eu mă bucur și de fructe, dar și de o cafea bună care merge, de minune, cu lava cake.

După masă, în așteptarea momentului în care să ne îndreptăm spre aeroport, mai pierdem vremea pe la una dintre terase. E bine, e umbră și liniște

Pe la prânz, mă întâlnesc cu un Sherpa pentru niște oferte de trekking. E deja prieten cu Istvan. După întâlnire, trebuie sa eliberăm camerele. Dar profităm că nu pleacă toți din grup în aceeași zi, așa că mutăm bagajele la cei care mai rămân, și ne continuăm plimbările pe străduțele din Kathmandu.

E deja aglomerație. Ajung la magazinul de cercei pe care îl ochisem încă de la sosirea în oraș. Au produse atrăgătoare, dar cam scumpe. Negociez cu ei și ajungem la o înțelegere avantajoasă… Fără cercei nu am cum să „bat“ drumul spre casă. De când cu jurnalul ăsta, deja nu mai sunt așteptați doar de soție J) La final, stăm de vorbă la un ceai cu lapte, dat din partea casei. Le spun că o să revin în Nepal și Kathmandu pentru trasee de trekking. Cel mai sigur, Mitză va continua cu vârfurile, în timp ce eu mă voi axa pe latura de călătorie prin lumea dintre giganți.

Revenim la hotel! Nu prea mai suport aglomerația și mirosurile de pe aici. E și ora prânzului, când soarele arde destul de tare. Primim vestea că pe la 15.00 vom primi diplomele care atestă că am urcat vârful Island Peak, iar pe la 15.30 urmează să plece primii dintre ai noștri. Am venit cu zboruri diferite, fiecare cum a găsit biletul mai convenabil.

Ne îmbrățițăm, are loc ceremonia de despărțire, în care pe lângă diplome, sunt oferite noi eșarfe. Și se sparge gașca…

La ora 19.00 ne vine rândul să primim și noi eșarfele colorate. Până la Istanbul suntem trei care zburăm, iar de acolo, către România urmează să ne îndreptăm eu și Istvan. Ceilalți patru care mai rămân în hotel, au zborul programat pentru data de 22 aprilie. O zi în plus deja mi se pare enorm. Chiar și orele de zbor le-aș mai restrânge ca să ajung mai repede acasă.

După îmbrățișări, promisiuni solemne că vom posta pe grupul nostru de whatsapp bucate cu mâncare tradițională, cu gust (vă dați seama ce încântați au fost cei care mai aveau de stat printre nepalezi), dar și asigurări că ne vom revedea în ture viitoare, plecăm spre aeroport. În trafic, îmi spun, din nou, toate rugăciunile știute și neștiute, răsuflând ușurat când se oprește microbuzul.

Schimbăm câteva vorbe cu Sherpa și aflăm că sunt 800 de permise pentru Everest, anul acesta, dintre care 11 sunt pentru români (trei fete și opt băieți). Baftă multă!

La 19.30 suntem în aeroport și începe nebunia îmbarcării. Trecem de filtre, așteptăm enorm la coada pentru predarea bagajelor. Se strică și banda rulantă, timpul de așteptare și nervii cresc, dar, până la urmă, reușim să „scăpăm“ și de bagaje, încadrându-ne în limita de kilograme. Aveam ceva emoții pentru că am mai cumpărat una, alta și nu am avut un cântar pentru a ne verifica, în prealabil, greutatea.

La controlul bagajului de mână și al celui corporal trebuie să ne și decălțăm… Hmmm, mă uit la adidași, îmi aduc aminte că sunt încălțat de vreo 12 ore, după ce-am terminat cu sportul și piscina de dimineață, și nu prea îmi vine să ascult de regulile lor. Dar, dacă asta vor, atunci treaba lor… Începe aparatul să piuie, iar toți ochii sunt pe mine… Eu v-am zis!

Nenea de la control zice ceva de o foarfecă. Nu, mulțumesc! Am unghiile tăiate, nu am nevoie! El insistă cu foarfeca…și-mi arată către bagaj. Aaa, îmi aduc aminte că am una în trusa medicală… Adică, aveam, că au confiscat-o! E ok, pot să îmi iau rucsacul și să mă și încalț :))

Mergem prin aeroport și, în scurt timp, ne este anunțat zborul (noi am avut bilet la Turkish Airlines).

În avion, condiții excelente: avem televizor în tetiera din față și primim repede mâncare, spre bucuria mea. Dau drumul la un film, dar adorm destul de repede. Urmează să zburăm cam opt ore (intervine și diferența de fus orar). La un moment dat, mă trezesc și vine micul dejun… E bine, e ora 03.00 (vineri, 22 aprilie) și mai avem un pic până la aterizare. Mai moțăi câteva minute, știind că după aia urmează să mai dorm acasă.

În aeroportul din Istanbul e agitație mare și nu prea găsim pe unde să ne așezăm. Vine momentul să ne despărțim de Ștefan care are zbor către Germania și rămân cu Istvan. Găsim, într-un final, și niște scaune libere, verificăm tot ce a mai avem prin telefon. Abia pe la 08.00 dăm drumul la ora gratuită de net, știind că avem șanse să vorbim și cu cei de-acasă. Trece timpul repede, iar la 09.00 ne îmbarcăm într-un avion Tarom. Eeeeiii, condițiile s-au schimbat. În loc de suc și cafea, ne mulțumim cu un pahar cu apă…

Ajungem repede la București și la ieșirea din aeroport sunt intâmpinat de soție și prieteni, cu șampanie și o „ghirlandă“ de usturoi (nu știu dacă e pentru îndepărtarea spiritelor rele sau pentru a continua „tradiția“ supei de usturoi) :)) Mamă, ce bine e acasă!

Stăm un pic la povești chiar în mijlocul aeroportului, apoi plecăm ACASĂ. Facem popas pentru parizer, dar mă mai „lipesc“ de niște chiftele, un bol cu piftie, salată de Boeuf. Nevastă-mea încearcă să mă oprească, spunându-mi că avem frigiderul plin, dar cine s-o asculte… Mi-e foame și poftă de mâncarea noastră gustoasă! Am de recuperat, am slăbit vreo 4-5 kilograme care se cunosc chiar și peste cei 1,90m înălțime.

În casă e agitație mare… Sigur urmează ceva ! Oooooo, baloane, tort, felicitări create de Andrei, emoții, îmbrățisări, familie și, bineînțeles,… usturoi. E clar că au rămas „marcați“ de omniprezenta supă.

M-am înfruptat cu multă plăcere din tot ce-mi pregătise soția și ce mai cumpărasem. Am desfăcut bagajele ca să îi bucur pe cei dragi cu mici atenții, inclusiv cu mult invocații cercei. Și, în sfârșit, am dat și barba jos.

Mă bucur că petrec Sărbătorile cu ai mei. Pentru că, după cele trei săptămâni, în care am avut parte de experiența vieții mele, de până acum, am ajuns la concluzia că, totuși, cel mai frumos loc de pe Pământ este ACASĂ!

Vă mulțumesc tuturor pentru susținere, pentru că ați „savurat“ aceste rânduri într-o măsură aproape egală cu bucuria pe care am trăit-o eu în lumea dintre Munții Himalaya. Alături de mine, i-am avut ca parteneri pe Observatorul Prahovean (https://www.observatorulph.ro/), PicArt Print (https://www.picart.ro/) și pe sponsorul Centrul de Daune Avantaj (https://avantajserv.ro/), firma lui George Nae

Însă, chiar dacă mi-am atins obiectivul și am ajuns la cei aproape 6200 de metri, rămân la convingerea că mult mai frumoasă este călătoria SPRE VÂRF!

Nu stau prea mult pe acasă, de luni încep organizarea pentru o nouă tură, cea din Athos, de pe Muntele Sfânt, o destinație (doar pentru bărbați!) unde merită să ajungi cel puțin o dată-n viață!

Ne vedem prin munti, mereu #sprevarf!