Drumetii in Romania

Ziua 8. Essaouira Maroc

Essaouira Maroc

…Da, am pus ceasul sa sune si azi, dar …oricum m-am trezit inaintea lui. Chemarea la rugaciune, am auzit-o, am simtit-o si prin zidurile fara ferestre, si prin intunericul adanc. Imi vina sa si rad, ma simt atat de bine, atat de acasa!…

…Adevarul este ca trebuie sa fac un efort mare de tot sa imi amintesc de acasa, ca si cum m-as intoarce intr-o alta viata… Ducu la ora asta inca doarme, azi e joi, cum o fi cu scoala? Oare doarme si mananca cum trebe? Si-o fi facand lectiile? Ieri ar fi trebuit sa fie inlocuite toate ferestrele din apartament, scara e in reabilitare termica. Eh, cum o fi, cum n-o fi, o saptamana nu moare nimeni, oi vedea, oricum le iau pe toate de coada cand ma intorc! Doamne, maine ma intorc…Cum ma intorc…? Cum sa le las pe toate aici…? Cum sa le iau cu mine?…Incep sa plang, sa respir sacadat, incerc sa ma abtin, incerc sa fac sau sa imi spun ceva sa ma linistesc singura. Numai gandul de a nu le trezi pe fete ma ajuta un pic. Ma ridic din pat, ca sa alung de pe mine si din mine tulburarea, ma duc la baie, ma vad in oglinda, nu vreau sa ma privesc, nu acum, nu am ce sa-mi spun, ma cuprinde haul la orice intrebare, respir adanc si panicat, lasa-ma un pic!

Mai am inca o zi grozava inainte, sunt inca aici, sunt inca cu el: rosul pamantului, albastrul cerului si al oceanului, galbenul soarelui si al Saharei, verdele curmalilor si al mozaicului, azi o sa stam toata ziua
impreuna, maine nu exista! imi spun in timp ce ma spal, sa ma incurajez, sa ma dizjung de orice durere a plecarii, a despartirii. Inapoi in camera intunecata, cu ferestrele interioare acoperite de draperii groase, se trezesc pe rand fetele, cu o veselie in perfect contrast cu mine:

Pfai! Ma asteapta rochita alba calcata! striga fericita Lavinia imediat ce face ochi.
Izbucnim toate trei in ras, ca la un semn, auzi – calcata! Ca sa ma intelegeti, dincolo de faptul ca nici una din noi nu are nici o inclinatie spre apret, dincolo de faptul ca cele mai multe haine ale noastre sunt de munte, dincolo de faptul ca suntem numai pe drumuri, ticsind zilnic in rucsaci, schimbandu-ne locul mereu, camera noastra este ca o bomba explodata de boarfe, genti, esarfe, dulciuri incepute, sticle de bautura pe langa paturi, saci de dormit peste pungi de cadouri, iar femeia asta plina de viata isi incepe ziua de plimbare pe Riviera marocana cu cele mai fantastice inchipuiri!

Dar v-am zis: am pus-o aseara la calcat pe umeras!, “ce nu pricepem”, adica? Radem ca nebunele! Incercam sa facem lumina, pe de o parte pentru ca usor aiurea sa radem in atata intuneric, pe de alta parte, pentru ca Emma cauta ceva si incurca niste cometice, orbecaind.

A, asta nu-i nimic, zice Lavinia. Eu m-am dat cu pasta de dinti pe fata!

What?! Why?

Pentru ca scria “5 in 1”! Sunt stomatolog, eram sigura ca pasta de dinti nu are cum sa fie! Nu avea cum sa fie
decat cea mai buna crema de fata! Radem, radem in continuu. Tonul ei vesel, deductiile si autosuficienta unui copil in pargul increderii sale in viata!

Mi-am dat putin si pe umarul drept!
This is too much, ma prabusesc pe pat.

Imi ramasese un pic pe deget! Si daca e asa de buna! 5, nu 3, nu 4, 5 in 1!
Ah, Slava Lavinio, m-ai scos din morti!

Ce-ti veni sa citesti de pe cosmetice in baie, femeie? o intreaba Emma neasteptat.

Pai, asa ma mai culturalizez si eu un pic, altfel cand? foarte serioasa. Alte hohote. Mama din ea a vorbit, imi zic, ce bine recunosc tiparul, ocupata 110% din timp, de cand faci ochi, pana ii inchizi la culcare, noroc ca avem pe lume acestea doua: baia si noaptea. Ma imbrac cu o rochie de matase neagra, pana la genunchi, cu maneci pana la cot, cu motive rosii si beige si sandalele “de cupru” in picioare. Am de rezerva o esarfa alba, plina, sa ma apar de soare. M-am dat, negresit, cu parfumul arabesc de la Mina. Dichisite si parfumate, ne intalnim cu restul grupului pe terasa, la cafea si mic dejun, sub un cer perfect senin si o caldura imbietoare. Glumim pe multe seme si pasam bucatele de la unii la altii. Atmosfera e cu atat mai relaxata, cu cat aceasta zi este un cadou pentru toti, inclusiv pentru Rachid si Ibrahim, soferul. Insistam pe langa amandoi ca azi sa nu se mai simta “la serviciu”, e timpul sa inteleaga ca sunt prietenii nostri, ca fac deja parte din grup,
doar ca au mai fost o data inaintea noastra in Essaouira. Exista o chestiune care ne rapeste un colt din tabloul acesta perfect: prima despartire, “departirea mica”, ca rocada la sah: Costi si Petrica se intorc azi in Romania, vor dormi in Germania la noapte, daca ar fi stiut cu cine aveau sa se intalneasca, cand au avut de ales… Ne conduc amandoi pana la minibus, urmand ca ei sa plece, in urma noastra, catre Menara. Ne imbratisam, indelung, familiar, iar privirea lui Costi ne urmareste pana facem dreapta…Ulterior, le trimitem poze cu scaunele lor goale, “Ne este deja dor de voi”, instantanee de pe drum, cu capre in copaci, cu noi in diferite
ipostaze pe langa capre, ii tinem la curent. Traversam Marrakechul catre iesirea la Ocean si vedem o parte noua a orasului, moderna, chiar daca impletita cu moschei vechi, pietruita cu aceleasi gresii si impodobita cu flori multicolore rasarite din aceeasi uscata argila. Nu am nici un regret ca am ramas tot timpul acesta intre zidurile Medinei, aparata de timp si de modernitate. Un sentiment greu ma pandeste, ape tulburi ma inconjoara si ma submina, ca un rau dedesubtul cursului zilei, care ruleaza in fata noastra. Stiu ca e nascut din notiuni, carora oamenii le-au dat intelesuri dureroase: “ultima”, “plecare”, “despartire”. Muzica e frantuzeasca si spaniola, rimeaza cu Marocul tot, imi curg lacrimile si, decat sa ma chinui in felul asta, prefer sa citesc. Golful Essaouirei, partial adapostit de insula Mogador, a fost dintotdeauna unul linistit, protejat de puternicele vanturi oceanice. Aceasta l-a facut cel mai propice port pentru ancoraj de pe Coasta Marocana. Primele mentiuni despre aceasta asezare sunt preistorice, din secolul V i.Hr., cand navigatorul cartagian Hanni a ancorat aici si a fondat un important centru de comert, numit Arambys.


In jurul cumpenei dintre ere, regele berber Juba II, a infiintat in Arambys o fabrica de purpura, extragand pretiosul colorant din murex si din scoicile gasite in rocile intertidale (zona intertidala fiind cea acoperita si dezacoperita de maree), aprovizionand Roma Imperiala cu violet, pentru togile senatorilor sai.
In Evul Mediu, sfantul musulman Sidi Mogdoul a fost inmormantat in localitate, dand, probabil, numele orasului Mogador, folosit cateva sute de ani de aici inainte. In secolul al XVI-lea, portughezii, francezii, olandezii, spaniolii si englezii au incercat sa cucereasca cetatea, fara izbanda: aceasta a ramas raiul exportului de zahar si melasa si fieful corsarilor. In dorinta de a scapa de un puternic rival in Agadir, aflat mai la sud pe Coasta, regele marocan Mahommed III, decide la anul 1760 sa investeasca in Mogador, dezvoltand atat portul, cat si cetatea, cu ajutorul arhitectilor marocani, francezi, englezi, aceasta devenind, in aproximativ un deceniu, din Souira (“mica cetate”) – “Es-Saouira” (“cea frumos construita”).

Legat de Marrakesh printr-o linie dreapta, portul oferea o iesire perfecta catre lumea larga pentru marfurile
caravanelor venite de la sud de Sahara, traversand desertul si Atlasul, pana la Marrakech.
A mai adaugat la toate acestea Mahommed III si incurajarea venirii evreilor si prosperitatii Mellah-ului lor, cu
propriul cimitir si propriile (multe) singagogi, iar Essaouira a cunoscut o inflorire fara precedent. Caci, functionand ca si port pentru Marrakech si devenind cel mai important port din Maroc, toate repzentantele comerciale si diplomatice se stabileau, in secolul XIX, aici. In perioada protectoratului francez, singura imbunatatire a fost educatia si limba franceza in scoli. Dezvoltarea comertului pe mare, ca alternativa la Atlas si Sahara si fondarea statului evreiesc au imputinat substantial numarul comerciantilor si importanta Essaouirei, in deceniile secolului trecut. In anii 60’, a devenit un loc de intalnire boem, pentru hippioti, iar astazi, este pe lista oraselor protejate de UNESCO si pe buna dreptate!

La coborarea din minibus, pare ca am coborat in istorie: un soare alb, planetar, ne acopera. Imi leg rapid esarfa in cap, imi pun rucsacul in spate si dam nas in nas cu zidurile cetatii, care se ridica in fata noastra, nu foarte inalte, dar grandioase, separand portul de oras.

Mergem intai in piata de peste! ne conduce Rachid in fata, in stanga, drept in port. Mirosul de peste ne ineaca de-a dreptul si asta e momentul in care “se separa apele”: plecam mai departe in aventura pestilentioasa doar cele Trei Surori si cei trei camarazi romano – spanioli, Andreea, Laura si Liviu.
Piata de peste ocupa tot portul, iar acesta – tot golful. In fata noastra, e plin de tarabe ticsite de captura
oceanica, de toate formele, marimile si culorile. Fructele de mare arata ca in cele mai fantastice fotografii. Invelite sau nu in panze, albe sau albastre, sau in lazi metalice, zecile de kilograme de peste de pe fiecare taraba sunt proaspete si curate, in ciuda mirosului, care ne termina. E galagie, se vorbeste tare, strigat, din toate partile. Combinatia de lumina si caldura, zgomote si mirosuri este obositoare pentru creier, asa incat inconstient sunt incordata si respir haotic. Dar pozele si vederea unui asemenea spectacol merita orice efort, orice pret! Mainile uscate ale pescarilor, pielea inchisa la culoare, intr-o nuanta aparte, fetele lor batute de soare si de vant, dar cu nelipsitele zambete largi, priviri imputinate, dar care imi sustin privirea cu tarie, vorba lor din care nu inteleg iota, care insa ma cheama si habar nu am daca vreau sa mananc peste sau nu; sunt ametita de acest carusel, din care visceralul mar da afara, dar de care sufletul nu mai vrea sa se lipseasca.
In stanga, in golf, zeci de barcute de pescari, albastre toate, plutesc leganate de valurile care se opresc in
pontonul de piatra. Parca sunt niste coji de nuca vopsite, intr-un joc de copii…Par atat de fragile…Si ajuta atatea guri sa se hraneasca! Traulerele sunt ancorate la intrarea in golf. De la departare, par toate albe, precum orizontul tot pare alb, sub lumina alba a soarelui. Traulerele se duc de cu noapte la treaba, pentru ca la prima ora sa intre in plin in piata, cand se stabilesc preturile prin licitatie la bursa de peste si incepe vanzarea en gros. Pescarii mai mici, cu barcutele albastre, vand mult mai putin, asa ca ora lor e nitel mai tarzie. Digul ne duce in stanga, luand forma golfului si facandu-ne un fel de tur al pietei, implicit. Pe marginea opusa golfului, digul strajuieste si apara piata de ocean cu un zid de piatra, care “se inteapa” in zidurile orasului. Usor-usor, tarabele se termina si mirosul greu odata cu ele. Pe ponton, ne calcam in picioare cu o droaie de pescarusi. O parte ne ocolesc, o parte merg alaturi de noi – ca unii care traiesc de secole in simbioza cu oamenii si le-au imprumutat din obiceiuri. In capatul digului, ne urcam pe zid, cu gandul de a ne intoarce inapoi catre cetate “pe sus”.


Ma chinui putin cu urcatul, caci fix azi mi-a ars de rochita. Rasuflu usurata odata ce ma vad pe zid si, instinctiv, imi intorc privirea spre mal. Privelistea imi taie respiratia: de la dreapta la stanga, ca o pe vedere asezata landscape – golful verzui, forfota pietii, barcutele albastre, traulerele albe cu velele stranse, zidurile beige de piatra ale orasului, cetatea alba in spatele zidurilor, insula Mogador, cu resturile de fortareata inchisa la culoare, spuma alba oceanului, urcand pe pietrele negre si uriase de la mal, pescarusii picurati peste tot acest peisaj, invaluit in lumina cetoasa si alba a soarelui, care face ca totul sa para incremenit – un tablou de Canaletto! Simt mirosul oceanului de jur imprejur, simt briza prin rochie si pe fata, aud zgomotele infudate ale pietii si tipatul strident al pescarusilor, vad oamenii umbland pe langa mine, dar tot nu stiu daca sunt intr-un muzeu in fata panzei iluministe, daca m-am intors in timp cu 300 de ani sau e realitatea mea imediata. Probabil sunt toate la un loc, cuantic, asa cum sunt toate tainele vietii umane.


“Mergeti inainte, lasati-ma aici, cu negustorii si caravanele, cu navele oceanice si marfurile, cu berberii, cu
romanii, cu evreii, cu toata istoria acestui mal…”, le zic in gand tuturor celor care ar putea avea in acel moment vreo treaba cu mine.
Acest tablou…! De-as putea sa-l iau cu mine, pentru totdeauna!…Si l-am luat. Hartia s-a impresionat, revelatorul si-a facut datoria, cromatica e redusa, aspectul e de canvas – picture perfect!
Imping picioarele unul dupa altul alene, mai departe, de rusinea lui Rachid, care ramane iar dupa cel din urma, din deformare profesionala. Hm, precum “Jizaz”, cum ii zice Ducu, „n-am pierdut pe nici unul din aceia pe care Mi i-ai dat“.

Frumoasa meserie si misiune ti-ai mai ales, Rachide! ii spun, bucuroasa pentru el.

Imi place. Daca iti place, asta se vede in toate. Si cand nu iti place, iarasi se vede.

Dar, zi tu, grup ca asta ai mai avut vreodata? il descos cu mandrie.
Zambeste, ezita, pentru ca nu vrea sa puna pe nici unul din “cei care i se dau” in vreo lumina mai slaba.

Sunteti un grup deosebit, very easy going, m-am simtit grozav cu voi, in absolut fiecare zi. Fara nici un fel de
pretentie sau suparare, cu voie buna, ras si muzica, nici nu am simtit ca am vreo obligatie, ati primit totul cu
deschidere si v-ati bucurat incontinuu…

Multumim, Rachid, ca ne-ai aratat cel mai frumos Maroc, prin ochii si dragostea ta de berber.

Eu va multumesc, ca ati primit tot…
E intreprinzator, dar discret si sincer, vorbeste doar cat si cand e util, bucuros fara exuberante, atent sa nu aduca atingeri si sa netezeasca fiecare cale, in discutie sau inainte, spre oras.
Asa le-o fi tot neamul? Traind in adancul lor, contopindu-se cu tot ce primesc de la Pamant, actionand subtil si incercand sa nu creeze karme nefaste, facand cat mai mult loc vietii sa …fie?


Ne regrupam cu totii in fata portii principale a Kasbalei si intram in Medina Essaouirei: o piata imensa se
deschide in fata, cat vezi cu ochii, iar soarele o umple cu lumina, pana la refuz. Muzicanti canta live intr-o parte, iar noi ne apucam de dansat, liberi si fericiti. Si alunecam , dansand mai departe, pe stradutele pline de marfuri: alei intregi pline de covoare, groase, de lana bine prelucrata, fina la atingere, pline de modele berbere si culori tari; usi, scaune, mese, oglinzi de lemn sculptat, precum am vazut in toate casele regale
pe care le-am vizitat saptamana asta; uleiuri si cosmetice de argan, Essaouira fiind cel mai cunoscut centru comercial in acest sens, din Maroc; artizanaturi din lemn de ienupar, cu puternic miros specific; ibrice, felinare, palme ale Fatmei si lampi ale lui Alladin din dantelarie de cupru si argint, lucind lustruite in soare; uleiuri esentiale si parfumuri solide de mosc, lemn dulce, vanilie, iasomie, santal, ambra, portocala, oud, trandafir; saci din catifele colorate si decorate cu margele, pana la inaltimea unui copil, plini de scorțișoară, chimen, ghimbir, boia, coriandru, cuișoare, fenicul, anason, nucșoară, schinduf, chimen, piper negru, lavanda, semințe de susan; alti saci cu henna si piatra de indigo, turmeric galben si sofran portocaliu, rosu de anatto si sofranel roz… Cele mai multe erau si ieri in Marrakech, dar azi le ideintific. Africa si Orientul impletite in mirosuri si pigmenti, mestesugari si negustori inascuti! Cate sute de ani de traditie, istorie, de lupta si bucurie, in toate! Cat de firesc si nealterat sunt pastrate; pare ca lumea intreaga poate sa treaca, dar ele raman…


Rachid ne scoate pe rand din cetate si ne impinge, in plimbarea noastra quasi constienta, catre faleza. Hai la o cafea!


Intindem, la propriu, o masa imensa, de cincisprezece, la umbra unui restaurant de pe plaja, ca sa mancam si pranzul. Fructe de mare, supe si peste de multe feluri, bere si cafea. Oceanul langa noi – sopteste valuri. Sezlonguri de lemn cu perne albastre ne bucura privirea si ne relaxeaza mental si mai tare. Doar in mine nelinistea mocneste si lacrimile stau zagazuite. Mi-e rusine sa ma dau de gol, mi-e rusine sa spun orice catre minunatii acestia cu care sunt si care merita sa primeasca numai bunatati si frumuseti, mai ales azi, la ora asta a amiezii…

Cu Ibrahim te stii demult, Rachid? imi schimb eu chimia si gandul.

Da, de ani de zile.

Banuiesc ca ii cunosti familia, copiii…

Sigur ca da. Ma intereseaza daca sunt bine, daca au de toate, daca sunt bolnavi. Mai ales ca Ibrahim e plecat zile in sir de acasa, cand avem grupuri.

Comunitatea conteaza cel mai mult, asa e?

Conteaza mult, da Rachid din cap approbator.

El e asa un om cald, bun, la locul lui. Am o slabiciune pentru oamenii ca el. Simt ca unora ca aceastia le datorez o gramada…

Amuzant, imi spune Rachid razand, si el mi-a spus acelasi lucru despre tine ieri.
Rad si eu, mi-e cam rusine, incerc sa fac pe modesta, dar cred ca deja e prea tarziu.

Siesta?

Daaaa…
Andreea si Laura, cu obiectivele subiective ale aparatelor foto profesionale, au o sedinta foto cu Rachid in cetate, pe stradutele unde Ridley Scott a turnat Kindgom of Heaven, asa ca se duc sa se pregateasca cu totii. Restul – raman la plaja si la somn pe sezlonguri.
Am o fereastra de singuratate si plec in plimbare pe faleza.
In cativa pasi, in albul orbitor al soarelui, privind oceanul albastrul si nesfarsit, dau drumul lacrimilor. Nu ma mai vede nimeni, pot sa plang cum vreau, cu hohote, muscandu-mi buzele de durere…, nu ma mai vede nimeni…

Madame, voulez -vous un t-shirt? ma intreaba un negru inalt, cu bratul plin de tricouri cu continentul african in diverse forme stilizate si o mapa sub brat.

Non, merci! ii raspund stergandu-mi lacrimile.

Madame, vous-etes bien?

Non, pas du tout, mais ca me va passer. Si zambesc. Merci!

Ce s-a intamplat?
Ezit, apoi ma intorc doi pasi in spate, catre o banca de piatra.

Stai aici cu mine doua minute, ai timp?

Da, va ascult, spune el rar, cu ochii mari si sinceri.

Cum te cheama?

Gabriel.

Hm, si pe mine Gabriela, Roxana-Gabriela, aproape ca imi vine sa rad.

Ah, bon! rade si el.

Tu vois…Azi e ultima zi in Maroc, dupa o saptamana de vacanta. Maine ne intoarcem acasa, in Romania. …Aveam o banuiala mare ca traim subtire si pretindem ca suntem civilizati, dar pamanturile aceastea si spiritul berberilor …oamenii astia simpli, care traiesc atat de liber si de autentic…tot ce cauta o lume intreaga, ei traiesc in fiecare zi… Si despre mine credeam ca traiesc simplu, liber si autentic, dar, dupa saptamana aceasta, sunt…si mai treaza…Nu mi-e frica sa ma intorc acasa, ci mi-e frica sa plec de aici…Mi-e frica sa ma intorc acasa, fara toate cele pe care le-am gasit aici…Fara libertatea, simplitatea, profunzimea, lumina, impacarea, bucuria pe care le-am trait aici; fara acestea, chiar nu mai sunt nimic…
Incep sa plang de-a binelea, iar Gabriel da din cap, in tot timpul acesta, de la stanga la dreapta, precum indienii cand zic “da”:

Asta nu e bine, nu e bine deloc…, imi tot repeta in soapta, ingrijorat si suferind pentru mine, suprins teribil de
marturisirea mea frusta, doi straini, pe malul oceanului…

Si am un baiat, tocmai a implinit 14 ani. Si nu stiu ce sa il invat, cred ca de asta sunt cel mai speriata, intelegi?
Imi adun lacrimile-n barba.

Cu jumate de inima, ii cer in fiecare zi sa munceasca mai mult pentru scoala. …Eu asa am facut si a fost bine. Dar acum, cum sa ii mai spun asa ceva?…Stiu sigur ca cei mai multi profesori vorbesc lipsiti de pasiune si de interes pentru ceea ce ei insisi predau, cum sa inveti ceva de la un om in felul asta? Dar, mai ales, cum sa iti consumi aproape tot timpul, la o varsta atat de frumoasa, cu asemenea oameni? Ce fel de moarte mai este si asta? Caci adevarata viata e in alta parte si acum stiu mai bine ca oricand acest lucru!…
Plang cu sughituri, disperata.

El e un spirit liber, e cel mai independent si liber copil si om pe care il cunosc, el este precum berberii, si eu – eu ce ii fac? …Ce sa il invat sa faca mai bine?…Acum nu mai stiu nimic!…

Asta nu e bine, nu e bine deloc…
Mai oftez de cateva ori si, odata denumita frica si privita in fata, ma lecuiesc partial si incep sa ma mai linistesc…

Multumesc ca m-ai ascultat, ii zic zambind, dupa o pauza de cateva secunde.
Ce-o fi priceput, saracul, ce si-o fi zicand: “Ce zi, ce femeie nebuna!”.

Dar tu, Gabriel, care e povestea ta? incerc sa schimb subiectul.

Noi suntem din Algeria veniti, incercam sa traim aici un pic mai bine.
Precum ziceam, penibila si fitoasa….si cu “zbuciume” de filozoafa alintata …

Si in mapa aceea ce ai?

Tablouri, cu figuri din aripi de fluturi. Tatal meu le face.

Din aripi de fluturi…, ma minunez eu, in timp ce Gabriel deschide mapa si imi arata, una cate una, creatiile
tatalui. Da, imi amintesc, pe vremea lui Ceausescu, gaseam si la noi de cumparat de la ambulanti, in Cheile
Bicazului sau la Tusnad…

Alege-mi tu unul, ca eu acuma nu-s in stare, si rad de mine insami.
Iar Gabriel scoate mai de dedesubt, tabloul meu, cu animalul meu preferat, fara ca el sa stie:

Un elefant din aripi de fluturi, da, cred ca am ce sa invat de la un elefant plamadit din aripi de fluturi…!
Vreau sa ii platesc atat cat imi cere si tocmai atunci Rachid intra in discutie, venind dinspre restaurant, proaspat schimbat in djabala alba, pentru sedinta foto, luandu-l discret la intrebari pe Gabriel, incercand ca ma salveze de la cheltuit.

Lasa, Rachid, de data asta stiu ce fac. Fetele unde sunt?

Un pic mai in fata, pe trotuar, si imi arata in dreapta, mergem spre cetate.

Va ajuta daca va tin eu bagajele?

Da, sigur!

Hai atunci!
Ma intorc spre Gabriel si il imbratisez.

Ai grija de tine si de tatal tau, Gabriel, a bientot et… Shukran! multumindu-i din dreptul inimii.
Nu sunt linistita, dar sunt mai linistita. Si ma distreaza, probabil, filmuletul acesta in care incepem sa jucam toti patru: Laura si Andreea profesionist pregatite, indentificand locuri numai bune de fotografiat “Rachidul” in ele, eu carand bagajele tuturor, ca un pom de Craciun, iar Rachid – superstar, ceea ce este cel mai aproape de adevar: admitem toate trei ca, era el frumusel pana acum, dar in djabala alba cu broderie aurie, cu tricou alb si pantaloni albi de in pe dedesubt, in pantofi de piele crem cu glezna dezvelita si cu palaria crem in cap este Lawrence al Arabiei, Lord of the Atlas si Prince of the Desert la un loc si inca ceva mai sarmant pe deasupra! Nu mai am nici o treaba, decat mai intru in cate o pravalie, cat se trag 50 de cadre cu Rachid sprijinit de un toc de usa turcoaz sau de un zid rosu, sa ma distrez privindu-i pe toti seriosi si implicati si sa il fac pe Rachid sa rada, mai ales cand nu trebuie. Dar el e fotogenic oricum, iar fetele, cu toate interdictiile lor (Stop laughing! Stay still! Noo, you moved again…!), sunt fericite. Andreea cauta lumina, Laura umbrele. Ce bine ca ramanem diferiti…! Le cumpar apa, le dau la mana din recuzita, mi-s dragi de nu mai pot, ii imbratisez cu privirea si multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi i-a daruit! De data asta, Cristi este cel care ne matraseste: “yala-yala”, hai!, ajunga-ne cu turnatul de filme, avem un drum de doua ore inapoi si vrem sa mai iesim o tura prin Marrakech in seara asta. Liviu, Laura si Andreea raman in Essaouira pana duminica, dupa care zboara fiecare care incotro. In usa minibusului, consumam a doua “despartire mica”. Ne strangem foarte tare in brate si ne promitem si Barcelona, si Madrid, si Predeal. Numai un pic, sa ne asezam in matci. Distractie maxima si ne auzim si ne vedem pe grup!


Pe drumul de intoarcere, in crepuscul, tot mai multe locuri goale, care ne (e) dor, le facem poze, le trimitem,
zambim, dar nu e zambetul nostru. Ei ne trimit de la terase, cu beri, cu apus de soare in ocean…Kingdom of Heaven zici?… Marrakechul si riadul ne primesc cu viata de noapte si opulenta, neschimbati. Trei Surori ramanem la piscina, cu un pahar in mana, sa sarbatorim: grupa mare, cu care Lavinia a plecat in
excursie in Sahara, a absolvit! Restul trupei se ocupa de ceva cadouri, ceva papat in oras, dar mai ales – de cumparat tort, pe care il taiem ceremonios pe terasa si cionim: La multi ani! La cat mai multe excursii grozave impreuna! Cand o fi mai rau, asa sa ne fie! Poze – grup – Essaouira si Germania sunt cu noi!…


…In noaptea aceea, l-am adormit eu pe Marrakech, am asteptat sa i se inchida ochii si luminile, l-am cuprins cu drag din priviri si m-am strecurat usor, fara sa ma simta, iar eu fara sa mai plang: maine nu exista.